„Din culisele cinematografiei“. Cum a ajuns rugbistul Jean Polizache să cadă de pe cai în filmele lui Sergiu Nicolaescu

„Din culisele cinematografiei“. Cum a ajuns rugbistul Jean Polizache să cadă de pe cai în filmele lui Sergiu Nicolaescu

Jean Polizache (dreapta), alături de nume ca Ion Besoiu, Gina Patrichi, Amza Pellea şi Jean Constantin

După ce a jucat pentru echipe de tradiţie din prima divizie de rugby a ţării, ca Dinamo Bucureşti şi Rulmentul Bârlad, Jean Polizache a făcut parte din prima generaţie de cascadori aleşi de către Sergiu Nicolaescu din rândul sportivilor şi a avut şansa de a juca în peste o sută de filme autohtone, fiind nelipsit de pe genericele peliculelor istorice sau de aventuri.

„Weekend Adevărul“ reconstituie portretul unuia dintre cele mai pitoreşti personaje din istoria Studioului Cinematografic Bucureşti, Jean Polizache (1941 - 2015), fostul internaţional de rugby devenit cascador şi actor de ocazie, prin intermediul convorbirilor-confesiuni purtate de-a lungul anilor cu autorul articolului.

Mereu pus pe glume, Polizache a făcut parte din prima generaţie de cascadori aleşi de către Sergiu Nicolaescu din rândul celor care practicau sporturi de contact dintre cele mai dure. Astfel a avut şansa de a juca în peste 100 de filme, cele mai multe dintre ele fiind reluate şi astăzi cu acelaşi succes pe micile ecrane. Membru fondator al Asociaţiei Internaţionalilor de Rugby din România, Polizache, care era nelipsit de la meciurile jucate pe teren propriu de „stejari“, s-a format în sportul cu balonul oval la Dinamo, unde a rămas până în 1964, când s-a transferat la Rulmentul Bârlad. „Am jucat rugby la Dinamo până în 1964, când am plecat la Rulmentul Bârlad. În 1968, în iarnă, am revenit în Bucureşti, cu gândul să mă reîntorc la Dinamo. Am fost şi în cantonament cu ei. Dar m-au chemat cei din conducere şi mi-au zis: «Băi Jeane, n-avem posturi acum, pentru că se comasează Dinamo Miliţie, Dinamo Obor şi Dinamo Victoria». Atunci erau posturi în Ministerul de Interne pe schemă sportivă, aşa se făceau angajările la clubul Dinamo. Am stat eu ce-am stat, după care le-am spus că nu mai pot sta degeaba, pentru că eu la Bârlad câştigam bani mulţi de tot, echivalentul a ce câştigă azi un fotbalist din prima divizie. Ce bani erau la Bârlad, Doamne, Doamne! Eram angajat ca maistru principal la Întreprinderea de Rulmenţi Bârlad, secţia Export, aveam 3.500 de lei pe lună doar din salariu. Mai luam de obicei încă 1.500 de lei la victorie, plus încă 1.500 de lei ca primă provenită dintr-un fond directorial neimpozabil. Văzând că nu iese nimic de la Dinamo, m-am dus la Rapid. Nu prea erau bani acolo, ba mai mult, mă puseseră să merg şi la program, la serviciu, cică să dau probe de lucru! N-am rămas decât patru etape. Era slabă şi echipa, am luat bătaie în patru etape cât n-am luat în 15 ani de rugby. Aşa că m-am lăsat“, povestea cascadorul.

„Ăştia puneau grăjdarii să cadă de pe cai“

Pe platourile de filmare a ajuns datorită unor prieteni, Dumitru Ghiuzelea şi Ion Doruţiu, foşti mari internaţionali de rugby, care se apucaseră deja de cascadorie. „Primele filme pe care le-am făcut au fost «Răpirea fecioarelor» şi «Răzbunarea haiducilor», regia Dinu Cocea. Am crezut că o să văd la lucru marii cascadori ai României, dar de unde. Ăştia puneau grăjdarii să cadă de pe cai, le dârdâia fundul de frică. Mă dusesem cu Gigi Mazilu. Până la urmă le-am zis că facem noi, că se umpluseră grăjdarii de sânge. A acceptat Cocea, am filmat noi şi a ieşit bine. Mi-a şi plăcut la film, aşa că am continuat. Am avut norocul să fac parte dintr-o echipă foarte bună de cascadori. Sergiu a luat numai sportivi, el însuşi fiind fost rugbist. Şi a jucat foarte bine rugby. În linia a treia juca. Cu Ilarion Ciobanu – «Claris». Noi ne cunoşteam dinainte. Imediat după ce am terminat filmul lui Cocea am lucrat împreună cu Sergiu la «Bătălia pentru Roma», în vara lui 1968, la un film mare de tot. O coproducţie cu nemţii. Aici am avut norocul să lucrăm împreună cu doi cascadori spanioli, Gonzalo şi Rafael, angajaţi de producător. Am fost foarte buni prieteni. Gonzalo era dintr-o familie bună, cu tradiţie militară. Dar lui nu-i plăcea armata. Pentru că au insistat părinţii, l-au ameninţat că va fi dezmoştenit, a plecat ca mercenar în Cuba. Când cu revoluţia lui Fidel Castro. Rafael era fost crescător de cai. Ce să spun, ăştia doi erau nişte tipi foarte meticuloşi. În primul rând, la ei nu exista să întârzie la filmare. Chiar dacă aveau sau nu de filmat, ei erau mereu lângă aparat. Aveau nevoie, îl îmbrăcau în costumul cutare, cădea de pe cetate…Şi noi făceam căzături, dar nu prea eram sănătoşi la cap. Spaniolii ne-au întrebat dacă ştim ce diferenţă era între noi şi ei. Ziceau: «Voi nu sunteţi cascadori, voi sunteţi nebuni. Noi suntem meseriaşi». Da, aşa era! Ei purtau tot felul de apărători. Noi nu aveam nimic sub costume, pentru protecţie. Ce echipamente să avem? Ne făcusem nişte genunchiere din burete, de ziceai că aveam genunchi de vacă. Norocul nostru era că am făcut rugby, ştiam cum să cădem. Cădeam de pe cetate într-o groapă cu paie. Pe urmă am învăţat şi noi să punem cutii de carton, cu prelate. Când atacam cetatea, la «Bătălia pentru Roma», aruncau ăia de pe cetate cu butoaie, chipurile cu smoală, dar care luau foc în momentul când se spărgeau. Noi atacam cu 40 de cai şi nu e deloc uşor să cazi între cai. Calul te fereşte, nu te calcă, dar la înghesuială nu te mai fereşte. Aveam noi o vorbă: «Face cine vrea şi scapă cine poate!». Îşi făceau cruce spaniolii când ne vedeau, ziceau că nu suntem în toate minţile. Dar ne-au apreciat. Au trimis, după câteva luni, contracte pentru cinci dintre noi. Trebuia să mergem la Palma de Mallorca, ca să filmăm vreo lună de zile pe 10.000 de dolari. Erau bani adevăraţi! Nu ne-au lăsat ăştia să plecăm, pentru că tocmai fugise unul în străinătate“, povestea Jean Polizache.

„Sergiu, cu harta Şelimbărului în faţă, dădea ordine ca Napoleon“

Filmul „Mihai Viteazul“, un reper al cinematografiei, era evocat deseori, cu mândrie, şi de către cascadorul Jean Polizache. „Filmul a fost greu de tot. Zice Sergiu: «Trebuie să facem o bătălie spectaculoasă, ca să pară adevărată». Ce credeţi? Am făcut un ţarc, din lemn, şi ne-am băgat înăuntru, cu caii. Eram acolo şi români, şi turci. Trebuia să ne batem, nu mai aveau nici caii unde să fugă. Dacă nu erai atent, de acolo nu mai puteai scăpa teafăr. Am filmat la un moment dat şi cu 8.000 de soldaţi. La Şelimbăr se făcuse o tabără adevărată, se instalaseră corturi militare, iar noi mâncam la popotă, cu ofiţerii. Bine, câţiva doar. Era bun strateg Sergiu, se vedea că e inginer de meserie. Seara, la hotel, la «Împăratul Romanilor», unde stăteam noi, ăştia din gaşca lui, strângea în fiecare seară toţi comandanţii trupelor. Aveam tanchişti şi vănători de munte la filmare. Ne strângeam într-o sală de conferinţe, la care Sergiu, cu harta Şelimbărului în faţă, începea ca Napoleon: «Mâine, Compania a III-a va fi în dispozitivul ăsta, îmbrăcată în costume de valahi, Compania cutare va sta acolo, îmbrăcată în unguri. Primii atacă ştia, apoi următorii». Fiecare companie avea câte o căruţă cu cai. Şi în căruţă erau costumele. Aveam costume pentru toţi, nu doar pentru cei din planul întâi. Totul era bine organizat. Eu am văzut şi filmele făcute de alţii, în care vedeai soldaţi de pe vremea lui Ştefan cel Mare, căzut în primul plan, cu bocanci militari în picioare. Sau mai vedeai câte o manta cu stema Republicii Socialiste România. La Sergiu nu exista aşa ceva“, spunea fostul rugbist. 

Jean Polizache a colaborat şi la peliculele regizate de alţi cineaşti, iar uneori l-a reîntâlnit chiar şi pe Sergiu Nicolaescu pe platourile de filmare, dar din postura de actor, aşa cum s-a petrecut la serialul de televiziune „Pistruiatul“, în regia lui Francisc Munteanu. „Eram cu el şi cu Stavru la Cluj, la «Pistruiatul». Şi e secvenţa când evadează din duba poliţiei, fuge în curtea fabricii de cărămidă şi cade în groapă. Acolo, în mod normal trebuia să-l dubleze unul, Aurică Popescu, un coleg. Şi n-a vrut. I-am zis: «Băi nene, e greu de tot, ai şi cătuşele la mâini». Dar s-a încăpăţânat s-o facă el. Şi a făcut-o. Când am ajuns în hotel, ne-a zis să-i facem o frecţie bună, că nu mai putea. Când am ieşit de la el din cameră, ziceam că mergem să ne odihnim, ca să ieşim în oraş mai pe seară. Şi era o gagică pe hol, mişuna pe lângă camera lui. Ne întreabă: «Unde e domnu’ Sergiu, că vreau să vorbesc cu el». Era grasă şi urâtă. Şi-i zic eu: «Lasă-l să se odihnească acum». La care face ea: «Nu, că trebuie să vorbesc cu el neapărat». I-am zis să intre. N-au trecut două minute şi a început să urle Sergiu: «Stavrule! Polizache! S-o scoateţi imediat pe asta de aici, futu-vă muma-n cur». Toate erau leşinate după Sergiu, îl aşteptau cu cracii-n sus ca la manifestaţie“, îşi amintea cascadorul.

Cel mai frumos şi cel mai liniştitor film pe care l-am făcut în viaţa mea a fost «Nea Mărin miliardar», în care am avut şi un rol bun. Eram un mafiot din banda condusă de Ştefan Mihăilescu-Brăila, împreună cu Ştefan Bănică şi Hamdi Cerchez. Am stat toată vara la mare, în costum de baie

Jean Polizache
Cascador

„Dacă scrie în scenariu că bei vin, atunci trebuie să simţi gustul vinului“

Un alt film la care a lucrat Jean Polizache a fost „Mânia“, în regia lui Mircea Veroiu. „Era vorba despre răscoalele ţărăneşti din 1907. S-a filmat chiar la Flămânzi, pe lângă Botoşani, acolo unde a început răscoala. Eram prieten bun cu nea Mihai Mereuţă, un băiat de aur. El avea rol principal în film, îl juca pe ţăranul Tănase Soare. Eu eram unul dintre oamenii moşierului, făceam parte din vechilului. Pentru că nu erau gata toate decorurile, Veroiu ne-a dat voie să mergem ca să bem un pahar de vin, dar a zis să nu exagerăm. Şi ne-am dus la cârciuma din sat. Acolo ne-am întâlnit cu miliţianul din sat, care a adus o sticlă de ţuică. Am băut-o, iar apoi zice Mereuţă: «Ioane, mai vrei să mai bei ceva? Că eu aş mai bea ceva». Au mai urmat încă vreo două sticle de vin, de ne-am făcut amândoi «lemn». La un moment dat, auzim portavocea lui Veroiu: «Polizachele şi nea Mihai, la cadruuuu». Când ne-a văzut Veroiu în ce hal eram, şi-a pus mâinile în cap. Mă întreabă: «Mai poţi sta pe cal?». I-am zis că pot, dar am căzut în cap, n-am reuşit să încalec. Şi-l aud apoi pe Veroiu: «Gataaa, s-a terminat filmarea, mergem la hotel». Nu se enerva niciodată. Eu îl ştiam de mai demult. Eu am jucat polo înainte să mă apuc de rugby, iar Mircea a fost la rândul său un mare poloist. Dacă eram la vreun film de-al lui Sergiu şi am fi făcut trăznaia asta, Nicolaescu ne-ar fi trimis cu trenul la Bucureşti!“, a povestit cascadorul.

Alt film, o altă aventură: „În «Capcana mercenarilor», eu eram un mercenar bavarez. Era scena de la sfârşit, când am fost împărţiţi în grupe de câte doi şi aveam cu noi butoiul cu băutură. Ăla care se îmbăta primul era împuşcat de celălalt. În ziua aia eram bolnav rău de tot, aveam febră mare, dar Sergiu mi-a zis că trebuie neapărat să filmez. Sergiu, atunci când filma, spunea întotdeauna că, dacă scrie în scenariu că bei vin, atunci tu trebuie să simţi gustul vinului. Dacă bei cola, e mai greu să ai aceeaşi reacţie. Aşa că vin trebuia să bem şi atunci. I-am spus că nu pot să beau, că mi-e rău de mor, dar el nu şi nu, că trebuie să filmez. Duceam cana la gură, dar mai mult o turnam pe lângă. Şi zice el la un moment dat: «Polizache, iar m-ai păcălit! Mai tragem o dublă». Şi pentru că nu puteam, mi-era rău, a luat el cana şi mi-a turnat-o pe gât. În film e mâna lui, nu a mea!“. 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: