„Din culisele cinematografiei“. Cum a ajuns să joace preferatul Ceauşeştilor rolul principal în filmul „Bietul Ioanide“

„Din culisele cinematografiei“. Cum a ajuns să joace preferatul Ceauşeştilor rolul principal în filmul „Bietul Ioanide“

Alegerea pictorului Ion Pacea (dreapta, alături de Ştefan Iordache) pentru interpretarea rolului lui Ioanide a fost justificată prin „fizionomia adecvată personajului“

Considerat a fi unul dintre cei mai mari colorişti ai picturii române moderne, dar şi unul dintre preferaţii cuplului Nicolae şi Elena Ceauşescu, Ion Pacea a fost distribuit de către Dan Piţa în rolul arhitectului Ioanide din adaptarea cinematografică, realizată după un scenariu de Eugen Barbu, a celor două romane ale lui George Călinescu, „Bietul Ioanide“ şi „Scrinul negru“.

Proiectul adaptării pentru marele ecran a celor două romane ale lui George Călinescu, „Bietul Ioanide“ şi „Scrinul negru“,  a fost promovat asiduu de către scriitorul Eugen Barbu, un scenarist cu greutate în epocă.

Astfel, filmul „Ioanide“ figura în planul tematic anual al cinematografiei româneşti încă din anul 1972, pelicula urmând a fi realizată de către Liviu Ciulei, care ar fi urmat să-şi marcheze astfel revenirea după succesul obţinut în 1965 la Festivalul Internaţional de Film de la Cannes cu „Pădurea spânzuraţilor“.

Negocierile au picat însă, astfel că în martie 1974 Casa de Filme nr. 4 achiziţionează două scenarii separate de Eugen Barbu, cu intenţia de a realiza două lungmetraje în regia lui Iulian Mihu, cel care mai colaborase cu scriitorul cu ocazia turnării filmului „Procesul alb“, ieşit pe piaţă în 1966. Relaţiile dintre cei doi s-au răcit însă între timp, deşi realizase deja un decupaj regizoral, aşa că Eugen Barbu a apelat şi la alţi regizori. Unii l-au refuzat în mod direct, precum Manole Marcus şi Andrei Blaier, alţii, precum Lucian Bratu şi Horia Popescu nu au dorit să se implice decât în condiţiile în care scenariile ar fi fost rescrise, Doru Năstase s-a retras şi el după ce realizase un decupaj, viziunea lui Gheorghe Vitanidis nu a corespuns, în timp ce Malvina Urşianu şi Sergiu Nicolaescu s-au arătat atraşi de idee, însă erau ocupaţi în perioada respectivă cu alte proiecte.

Protest al actorilor faţă de propunerea de distribuire a lui Cristea Avram

Astfel, s-a ajuns la Dan Piţa, care semnează contractul în octombrie 1975. În martie 1977, conducerea Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste a aprobat intrarea în producţie, însă protestul scenaristului Eugen Barbu, care a considerat că decupajul lui Dan Piţa era „un fel de parodie“, a cauzat o nouă întârziere. În cele din urmă, filmul a putut intra în producţie la 24 octombrie 1977, iar în luna următoare s-au realizat deja primele filmări, la Bucureşti. Marea problemă a fost găsirea interpretului rolului principal. Prima opţiune a fost Cristea Avram, rezident la Roma, cel care după plecarea din ţară continuase să joace în filme italieneşti precum „Delitto al circolo del tennis“ (1969, regia Franco Rossetti), „W Django!“ (1971, regia Edoardo Mulargia) sau „I senza Dio“ (1972, regia Roberto Bianchi Montero), sub numele de Chris Avram. „Eu îmi doream un chip plăcut de bărbat şi cineva mi-a sugerat să încerc cu Cristea Avram. Deşi părăsise de câţiva ani buni ţara, fratele său, Nicolae Avram, m-a asigurat că revenirea în România pentru filmări este posibilă. Cu siguranţă, ştia el pe ce relaţii se bazează în acest sens! Numai că, la aflarea propunerii, anumiţi colegi cineaşti s-au revoltat şi au protestat unde trebuia faţă de distribuirea unui transfug în rolul principal al unui film de o asemenea importanţă“, şi-a reamintit Dan Piţa.

Într-adevăr, conducerea Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste a respins propunerea, recomandând distribuirea lui Cristea Avram doar în roluri de mică întindere şi de preferinţă negative. Din nou, situaţia a fost la un pas să degenereze, Dan Piţa fiind tentat să renunţe, iar Casa de Filme nr. 4 având deja un alt regizor pregătit să-i ia locul, pe Stere Gulea.

În cele din urmă, părţile au ajuns la o înţelegere, iar următoarea opţiune a regizorului pentru rolul titular a fost George Constantin: „E adevărat, aceasta a fost a doua mea opţiune pentru rolul Ioanide. Din nefericire, marele nostru actor suferise un infarct de puţină vreme şi era indisponibil“. Aşa s-a ajuns, până la urmă, la Ion Pacea. Elev al maeştrilor Camil Ressu, Jean Steriadi şi Alexandru Ciucurencu, acesta era unul dintre pictorii în vogă ai României la vremea respectivă. Avusese expoziţii personale în mari oraşe ale lumii, precum Paris, Berlin, Praga, München sau Moscova, fusese încununat cu distincţii precum Premiul „Ion Andreescu“ al Academiei Române şi „Marele Premiu al Uniunii Artiştilor Plastici“, şi se afla în graţiile familiei prezidenţiale, care îi aprecia în mod deosebit lucrările.

Ion Pacea cochetase şi cu cinematografia, el bifând scurte apariţii în filmele „Titanic vals“ (1965, regia Paul Călinescu) şi „De trei ori Bucureşti“ (1968, regia Mihai Iacob, Horea Popescu, Ion Popescu - Gopo). „Pe Ion Pacea l-am descoperit datorită formulei de casting din epocă, avea fotografii la biroul de actori al studioului din Buftea. M-am convins pe deplin că e alegerea potrivită când l-am văzut cum desena la planşetă. Îmi plăcea şi modul cum rostea vorbele, firesc, fără grimase, cum fac uneori actorii de meserie. Era ceea ce-mi doream pentru Ioanide, chiar dacă, atunci când l-am propus, unii nu păreau deloc de acord cu asta“, a povestit Dan Piţa. Totuşi, Casa de Filme nr. 4 a decis să-l angajeze şi pe George Constantin drept „consilier cu probleme artistico-interpretative“, marele actor dublând totodată vocea personajului.

„N-avem spaţiu pentru depozitat resturi la Buftea!“

Distribuţia, una extrem de numeroasă, i-a inclus şi pe Leopoldina Bălănuţă (Elvira, soţia lui Ioanide), Mircea Constantinescu (Tudorel, fiul lor), Carmen Galin (Pica, sora lui), Ovidiu Iuliu Moldovan (Ion Gavrilcea, comandant legionar), Eva Papp (Meme, soţia lui), Ion Besoiu (Remus Gavrilcea, colonel, criminal de război), Ion Caramitru (Prinţul Max Hangerliu, înalt comandant legionar), Olga Tudorache (Prinţesa Hangerliu, mama lui), Constantin Codrescu (Gaittani, funcţionar de stat), Marga Barbu (Angela Valsamaky - Farfara), Enikö Szilagyi (Ioana, fata ei), Tănase Cazimir (Bonifaciu Hagienuş, profesor universitar), Dorel Vişan (Petrişor, fiul lui), Lucreţia Maier (Florica, sora sa), Octavian Cotescu (Ion Pomponescu, profesor universitar), Atena Negulescu (mama lui), Paul Lavric (Ermil Conţescu, profesor universitar), Ildiko Codrescu (Erminia, sora lui), Gheorghe Dinică (Gonzalv Ionescu, conferenţiar universitar), Mihai Pălădescu (Panait Sufleţel, profesor universitar), Vasile Niţulescu (Andrei Gulimănescu, profesor universitar), Constantin Sasu (Dan Bogdan, profesor de istorie, ucis de legionari), Petre Gheorghiu (Saferian Manigomian, colecţionar de artă), Anda Călugăreanu (Sultana, fata lui), Ştefan Iordache (Dumitru Dragavei, alias Botticelli), Mircea Diaconu (Un miliţian), Ileana Codarcea (Contesa Iablonski), Dumitru Palade (Drăgoi, activist comunist), Longin Mărtoiu (medicul Hergot), Beate Fredanov (Carabelichioaia), Dinu Ianculescu (Contele Iablonski), Elena Dacian (Cucly, fata lui), Zizi Şerban (Zenaida Manu), Andrei Codarcea (Leon Cornescu, mareşalul Curţii Regale), Dan Nasta (Prinţul Vasileus Lascaris), Ingeborg Adlef (Doamna Lascaris), Lucian Iancu (Dermigian), Mihai Dobre (Carababă, actor şi legionar), Elisabeta Adam (Cati Zănoagă), Gheorghe Visu (Cioarec, legionar), Gheorghe Nuţescu (Monseniorul Băleanu), Maria Clara Sebök (Sarica Băleanu), Dorin Dron (Antoine Băleanu), Emilia Dobrin (Mimi, profesoară de istoria artelor), George Oancea (medicul Şaramet), Jean Lorin Florescu (Costică Prejbeanu) şi Ovidiu Schumacher (Tilibiliu, diplomat de carieră). Pe lângă Ion Pacea, au mai existat şi alţi actori a căror voce a fost dublată: Ingeborg Adlef (Valeria Gagialov), Elisabeta Adam (Monica Ghiuţă), Enikö Szilagyi (Florina Cercel), Maria Clara Sebök (Ana Scarlat), şi Ildiko Codrescu (Elena Bog).

Filmările au început oficial la 1 iunie şi s-au finalizat la 27 noiembrie 1978, rezultând un material de peste 300 de minute, din care putea ieşi lejer un serial de televiziune. „Să ştiţi că aceasta a fost intenţia, să facem din această ecranizare un serial, gândiţi-vă că am avut şase ore de film procesat. N-a fost să fie. Până la urmă, din păcate, tot materialul rămas în afara filmului a fost ars, fiind utilizată aceeaşi argumentaţie imbecilă: «N-avem spaţiu pentru depozitat resturi la Buftea!»“.

Până să se ajungă însă la lungimea de 140 de minute de la premieră a fost însă cale lungă. Filmul a avut de furcă destul de serios cu cenzura, motiv pentru care premiera a avut loc abia la 28 aprilie 1980, deşi revista „Cinema“ anunţa, încă din septembrie 1979, că filmul va ieşi pe piaţă „în curând“. De altfel, impasul în care s-a aflat pelicula, în condiţile în care fiecare vizionare era echivalentă cu apariţia unei noi liste de „ajustări“, este ilustrat şi de o scrisoare din noiembrie 1979, adresată Suzanei Gâdea, preşedintele Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste de către directorul Casei de Filme nr. 4, Corneliu Leu.

„I s-au acordat fonduri suplimentare, i s-au pus la dispoziţie condiţii de lucru corespunzătoare, el (n.r. - Dan Piţa) angajându-se să prezinte filmul la începutul lunii octombrie. Constatând că nu-şi respectă nici acest angajament, Casa de Filme a cerut conducerii «România-Film» să îl oblige a face modificările respective, condiţionând de aceasta colaborările lui la alte Case de Filme. Regizorul s-a angajat, dar a tărăgănat din nou lucrul, astfel încât nici până la sfârşitul lunii octombrie filmul nu a fost prezentat. Cerându-i-se să-şi definească poziţia, regizorul a inventat în ultimă instanţă pretenţia ca filmul să fie văzut din nou în forma veche de către conducerea C.C.E.S.“, nota Corneliu Leu.
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: