„Din culisele cinematografiei“. Cum a ajuns un fost prizonier al ruşilor să regizeze prima coproducţie româno-sovietică: „Trăsnit cu un pat de puşcă de un soldat, şi-a pierdut toţi dinţii!“

„Din culisele cinematografiei“. Cum a ajuns un fost prizonier al ruşilor să regizeze prima coproducţie româno-sovietică: „Trăsnit cu un pat de puşcă de un soldat, şi-a pierdut toţi dinţii!“

Ion Dichiseanu şi Francisc Munteanu

Scriitorul, scenaristul şi regizorul Francisc Munteanu, cunoscut publicului mai ales datorită serialului „Pistruiatul“, a avut cu adevărat o viaţă de roman, mai ales în anii celui de-Al Doilea Război Mondial. Frontul a fost laitmotivul majorităţii filmelor sale, inclusiv a peliculei „Tunelul“, realizată împreună cu „Mosfilm“, avându-i în distribuţie, printre alţii, pe Ion Dichiseanu, Margareta Pâslaru, Florin Piersic şi Ştefan Bănică.

Ştiri pe aceeaşi temă

„Şapte cercetaşi apără un tunel de care depinde înaintarea trupelor româno-sovietice. Misiunea e dificilă. Şi sunt cu toţii atât de tineri! Nataşa — transmisionista — cere să participe la acţiune şi pentru că vrea să fie alături de locotenentul Denisov; o tânără cântăreaţă — cam uşuratică, Iulia, adăposteşte sub nasul nemţilor pe cercetaşi, sfidând primejdia, pentru că s-a îndrăgostit de ofiţerul român. Desigur, mobilul central al acţiunilor eroice e diferit. Iar motivările particulare nu sunt neglijate; tinerii trăiesc şi îşi dau viaţa pentru o cauză comună generoasă, fiecare reacţionează însă conform temperamentului şi individualităţii sale. Sunt multe caractere bine creionate în acest «film fără eroi» cum îl numeşte Francisc Munteanu“. Aşa era descrisă, pe scurt, povestea filmului „Tunelul“ în numărul din decembrie 1965 al revistei „Cinema“.

Probabil că multora dintre cititori numele lui Francisc Munteanu (1924-1993) nu le este familiar. Nici nu e de mirare. Însă Francisc Munteanu sau Franţ, aşa cum îi spuneau apropiaţii, a fost o pasăre rară în cinematografia românească. A fost mai întâi scriitor, după care a devenit scenarist, iar apoi regizor, regăsindu-se ulterior concomitent în cele trei posturi. Serialul pe care l-a realizat pentru Televiziunea Română, reluat cu succes şi astăzi, „Pistruiatul“  - a cărui regie îi este atribuită greşit câteodată prietenului său Sergiu Nicolaescu - rămâne cea mai cunoscută dintre operele sale. Însă filmul la care facem referire, „Tunelul“, a fost prima coproducţie româno-sovietică.

Filmările au început în perioada octombrie - decembrie 1965, la Sibiu, Călimăneşti şi Braşov, iar ulterior, în perioada ianuarie - martie 1966 s-au filmat interioarele, pe platourile „Mosfilm“. Prezentat în premieră la 20 iunie 1966, la Mamaia, filmul a vândut  3.133.733 de bilete în cinematografele româneşti. Distribuţia a fost una mixtă, incluzând atât actori sovietici consacraţi, precum Aleksei Loktev (Denisov), Lev Prîgunov (Grişa) şi Valentina Maleavina (Nataşa), cât şi români: Ion Dichiseanu (Petrescu), Florin Piersic (Duţu), Ştefan Bănică (chelnerul), Emmerich Schäffer (Otto von Keller) şi Margareta Pâslaru (Iulia), aflată la debut.

Marinar în flota comercială germană

Majoritatea scenariilor lui Francisc Munteanu se petrec în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, mai exact în vara anului 1944, de multe ori incluzând şi momentul 23 August. Puţini ştiu însă că multe dintre poveştile transpuse ulterior pe marele ecran au fost trăite de însuşi Munteanu. Titus Popovici a povestit crâmpeie din tinereţea zbuciumată a prietenului său în paginile romanului memorialistic „Disciplina dezordinii“. 

„Prietenul meu Francisc Munteanu, marinar în flota comercială germană pe Dunăre, conducându-şi în anii 43-44 şlepul pe albastrele valuri pline de mine magnetice, fusese surprins la Budapesta de actul de la 23 August. A fost internat într-un lagăr de prizonieri, de unde a evadat la începutul asediului şi s-a ascuns la familia unei fete, Ilonka, pe care o dusese odată pe Dunăre, până la Tulcea, şi o lăsase însărcinată. Om descurcăreţ, mânat în viaţă de curajul inconştienţei, îşi făcuse rost de un document de traducător, cu ştampila falsă a Comandamentului Sovietic al Budapestei. Nu ştia o iotă ruseşte, dar o bălmăjea cumva în bulgară. Chefuise destul cu ei în porturile de pe malul drept al Dunării. Având un real talent, pictase un portret al lui Stalin şi-l purta sul, sub braţ. Când era oprit în timpul nesfârşitelor curse după de-ale gurii – i se născuse copilul – desfăşura portretul şi spunea: «Hudojnik!» (n.r. ‒ pictor) Avea şi un alt act inestimabil, credea el, un paşaport Nansen de apatrid. Dar într-o zi, un ofiţer calmâc sau osetin nu s-a lăsat impresionat de calitatea de hudojnik a prizonierului care umbla hai-hui pe străzile Budapestei , i-a rupt portretul şi i-a spus: «Uje tî ne hudojnik (n.r. ‒ Acum nu mai eşti pictor!)» şi l-a băgat în rândul celorlalţi prizonieri de război. Au fost duşi în marş forţat până la uriaşele pivniţe de vinuri de lângă Budapesta. Aici, după lupte grele, trupele eliberatoare suferiseră şi ulterior mari pierderi: din butoaiele imense ciuruite cu focuri de automat vinul curgea ca din duş; scăldaţi şi ameţiţi de damful viguros mulţi se împleticeau, cădeau şi se înecau în valurile parfumate de Tokay. Acum aceste pivniţe care se întindeau pe zeci de kilometri sub pământ deveniseră un punct de tranzit pentru prizonierii civili ce urmau să reclădească în URSS ceea ce distruseseră conaţionalii lor, fascişti în uniforme. Trierea dura zile, uneori săptămâni“, nota Popovici.

Metoda sovietică de depistare a „bolnavilor“

Cum a scăpat însă viitorul regizor şi scenarist de coşmarul de acolo? Povesteşte tot Titus Popovici: „După câteva zile de zăcut în beznă şi putoare – fiecare îşi făcea nevoile pe locul unde stătea – au fost scoşi în paturi de puşcă pe o câmpie acoperită cu zăpadă orbitoare în razele unui soare necruţător. Francisc a suferit atunci o ardere de retină. Ani de zile după aceea, cea mai mică rază de soare îi provoca dureri insuportabile. (...) Planificarea sovietică, umanistă chiar în condiţiile nemiloase ale războiului, prevăzuse şi un număr de bolnavi netransportabili. Pentru depistarea acestui număr de bolnavi dinainte stabilit, s-a găsit o metodă expeditivă: la vreo sută de metri se înălţa trunchiul unui stejar jupuit de schije. S-a ordonat ca toţi prizonierii, câteva mii, să fugă până acolo, primii ajunşi urmând a fi declaraţi grav bolnavi. Franţ, înţelegând ceva ruseşte, n-a mai aşteptat sfârşitul traducerii şi a zbughit-o spre arborele solitar, socotind că dintr-un spital va putea fugi mai lesne decât din Siberia. În timp ce aceia care se mişcau mai încet o luau pohod na Sibir, sprintenii grav bolnavi au fost dezbrăcaţi de efectele personale, cărora li s-a dat foc. Li s-a dat câte o pătură găurită în mijloc, să se acopere cu ea în chip de poncho şi nişte târlici în picioarele goale şi au pornit pe jos către spitalul unde fuseseră planificaţi să-şi refacă sănătatea. După câţiva kilometri gardienii au început să tragă rafale de automat în aer şi să strige: «Paşli! Paşli! Idite k ciortu», adică «Duceţi-vă dracului!» şi lăsându-i pe câmpul înzăpezit s-au urcat într-un camion şi în prima localitate au adunat de pe străzi un număr echivalent de «bolnavi», pe care i-au predat cu acte-n regulă la spital“.

„Trăsnit“ cu un pat de puşcă de un soldat, şi-a pierdut toţi dinţii

Aventura nu s-a încheiat însă aici. „A doua zi şi-a luat soţia de 19 ani şi copilul şi s-a dus la gară şi s-a ascuns într-un vagon din primul tren de care s-a izbit. Voia să meargă la Viena şi de acolo mai departe, dar a ajuns la Arad. În timpul drumului, Franţ s-a hrănit cu laptele nevestei sale, şi-a pierdut toţi dinţii în urma unui pat de puşcă cu care l-a trăsnit un soldat sovietic care voia s-o violeze pe Ilonka: «Din fericire era un mucos prea beat, aşa că am reuşit să-i dau un brânci în piept şi să-l arunc din vagonul de marfă în mers!» La Arad, încă de pe peron, Francisc Munteanu s-a înscris în Partidul Comunist, care, după cum i-a făgăduit tovarăşul care, prevăzut cu un teanc de adeziuni şi carnete, recruta revoluţionari din mulţimea călătorind pe acoperişuri şi tampoane, îi va oferi negreşit o locuinţă şi un loc de muncă. I s-a repartizat spaţiul gol din spatele ecranului la cinematograful «Urania», al cărui patron, dansatorul de step şi scamatorul Bob Aba Grimb, era membru marcant al partidului de avangardă. Aici a locuit luni de zile cu soţia care nu vorbea o iotă româneşte şi cu un sugar rahitic, văzând toate filmele pe dos, până la tâmpenie. Curând a început să picteze MELS-uri, portrete imense ale lui Marx, Engels, Lenin şi Stalin, de câte 10 metri pătraţi, proiectându-le cu o lanternă pe hectarele de pânză. Ca să poată duce la bun sfârşit comenzile din ce în ce mai numeroase, şi-a angajat câţiva ucenici. Cineva l-a pârât că foloseşte mână de lucru salariată, crimă de neiertat a exploatatorilor. A fost exclus din  partid, dar reprimit a doua zi, pentru că urma 7 Noiembrie şi trebuiau realizate în timp record 25 de panouri (...) Văzând într-un ziar că Ministerul Culturii a iniţiat un concurs de piese de teatru, a scris la repezeală una, «Sabotaj». Văzuse piesele lui Davidoglu şi ale Luciei Demetrius şi era convins, pe bună dreptate, că şi în somn poate scrie mai bine. Piesa, opera unui muncitor – între timp Francisc fusese angajat la ITA, la ţesătorie – având o temă «muncitorească» şi explicând mizeria generală prin sabotajul foştilor patroni şi al cozilor de topor, a luat premiul I. Autorul a fost chemat la Bucureşti şi numit pe loc directorul general al teatrelor, cu sediul la etajul al II-lea al hotelului «Ambasador», unde ne-am cunoscut“, a încheiat Popovici.

Ion Dichiseanu, amintiri cu Sara Montiel de la filmări

Pentru Ion Dichiseanu, unul dintre actorii preferaţi ai lui Francisc Munteanu, filmul „Tunelul“ a fost o reuşită din toate punctele de vedere. Atât în plan profesional, cât şi personal. „Ce om minunat, Francisc Munteanu, cât de mult îi datorez! Un om cald, deschis, cu umor şi spirit de echipă. Nu mai vorbesc de talent. Era o plăcere să joci sub bagheta lui, ştia să vorbească cu actorul, ştia cum să-l îndrume, îl lăsa liber, nu-i impunea, nu-i cerea neapărat să facă aşa cum credea el că trebuie“, a povestit, pentru „Weekend Adevărul“, îndrăgitul actor. În vara anului 1965, imediat după ce a bătut palma cu regizorul şi a primit scenariul de la „Tunelul“, Dichiseanu a plecat la Beirut, împreună cu regizorul  Vladimir Popescu-Doreanu la Beirut, pentru a reprezenta filmul «Runda 6» la un festival.

„I-am întâlnit acolo pe Omar Sharif, Odile Versois, Jean-Paul Belmondo, Ursula Andress, Claude Lelouch. Şi nu în ultimul rând pe Sara Montiel, Sarita, aşa cum o ştia întreaga lume. În clipa în care am dat mâna cu ea, am simţit ceva foarte greu de descris în cuvinte. Am simţit un fel de curent electric, ceva ce nu mai trăisem până atunci. Şi am cunoscut femei frumoase... Parcă îmi dăduse o licoare care m-a vrăjit. După câteva luni, destinul a făcut să ne revedem în România, ea având de susţinut 12 concerte la Sala Palatului. Înainte de venire, a spus: «Vreau să mă prezinte John Dickson». «N-avem noi aicea niciun John Dickson, de unde John Dickson, doamna Sara?!», îi spun băieţii de la Securitate. «A fost la festival, la Beirut, brunet, cu ochi albaştri, înalt, frumos», spune ea. «Mă, ce să vezi, ăsta trebuie să fie Ion al nostru, mă», îşi dau ei seama. Mă sună: «Maestre, ştiu c-aţi fost în delegaţie. A venit nebuna şi nu vrea decât dumneata s-o prezinţi. Îţi spunea John Dickson?». «Da, da, eu sunt. Dar nu pot, am spectacole». «Hai, vino, domnule, că te scutim de spectacole!». E, şi m-am prezentat acolo, ne-am văzut, ne-am îmbrăţişat“, şi-a reamintit actorul. Flacăra iubirii s-a aprins, iar Sara Montiel l-a însoţit pe Ion Dichiseanu şi la filmările de la „Tunelul“.

„Am stat la «Vila Florilor», la Călimăneşt. Toată lumea s-a bucurat de prezenţa ei, şi actorii ruşi, dar şi Francisc Munteanu, care i-a oferit un buchet de flori şi a întrebat-o, în glumă, bineînţeles: «Nu vrei să joci în filmul nostru?». Ţin minte că a urmat o filmare, eu trebuia să sar dintr-un vagon de tren. Puteam cere o dublură, dar era şi o ambiţie profesională, plus că voiam să mă vadă Sarita ca actor şi cascador! A ieşit bine, Sarita a exclamat: «Muy bien» (n.r. ‒ Foarte bine). Ceea ce nu ştia ea era faptul că, fiind copil de ceferist, tot săream din trenurile în mers, când eram mic!“, a mai povestit Ion Dichiseanu.


Prima dată m-am întâlnit cu Francisc Munteanu la Buftea, aşteptam proba de filmare la «Dincolo de barieră». S-a uitat în direcţia mea şi a zis: «Hai, Belmondo, vino să-ţi dau textul!» Nefiind obişnuit cu felul său de-a fi, am întors capul. «Nu, tu, ăla dichisitul»
Ion Dichiseanu
actor


Cele mai populare lungmetraje regizate de Francisc Munteanu

1. „Roşcovanul“ (1976) - 3.315.499 bilete vândute
2. „Cântecele mării“ (1971) - 3.174.367 bilete vândute
3. „Tunelul“ (1966) - 3.133.733 de bilete vândute
4. „La patru paşi de infinit“ (1964) - 2.478.711 bilete vândute
5. „Dincolo de barieră“ (1965) - 2.401.665 bilete vândute
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: