„Din culisele cinematografiei“. Cum a ajuns filmul „Iacob“ subiect de gâlceavă între politrucii regimului comunist

„Din culisele cinematografiei“. Cum a ajuns filmul „Iacob“ subiect de gâlceavă între politrucii regimului comunist

Dorel Vişan

Temutul Dumitru Popescu „Dumnezeu“, membru în Comitetul Politic Executiv al Partidului Comunist Român, i-a aprobat lui Mircea Daneliuc reîntoarcerea pe platourile de filmare, după cinci ani de pauză, dar noul vicepreşedinte al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, Mihai Dulea, a încercat fără succes să blocheze lansarea filmului „Iacob“ în cinematografe, „contând c-o avea în spate pe Elena Ceauşescu“, după spusele regizorului.

Alături de Lucian Pintilie, Mircea Daneliuc este regizorul care a dat cele mai multe bătăi de cap regimului comunist prin atitudinea sa rebelă. Titular a două dosare de urmărire pe numele obiectivului „Danton“, aflate astăzi în custodia Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, Daneliuc a stat cinci ani „pe bară“, în anii ‘80, după scandalurile legate de filmul „Glissando“. În cele din urmă, a reuşit să intre în producţie în 1987 cu filmul „Iacob“, după un scenariu propriu, inspirat de scrierile lui Geo Bogza.

Ca de obicei în cazul său, premiera din 7 martie 1988, găzduită de cinematograful bucureştean „Patria“, a fost precedată de mai multe „meciuri“ cu cenzura. „«Iacob» s-a aprobat tot sub comisia lui Dumitru Popescu - «Dumnezeu». M-am gândit că regreta ce-mi făcuse cu «Glissando». Era şi un fel de ecranizare, poate că prudenţa lor venea şi de-acolo, că nu ştiau cum va reacţiona Bogza. Dar, chiar şi după obţinerea aprobării, tovarăşul Mihai Dulea de la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste a încercat să întoarcă filmul la vizionări, ridicându-se deci împotriva lui Popescu şi contând c-o avea în spate pe Elena Ceauşescu. Nu i-a mers, i-am cerut o audienţă lui Popescu - era rector la «Ştefan Gheorghiu» -, m-am arătat indignat că se trece peste cuvântul lui, iar omul l-a «aranjat» cu un telefon“, şi-a reamintit Mircea Daneliuc. Monteuza Maria Neagu îşi aduce aminte, la rândul ei, despre greutăţile prin care a trecut echipa de filmare până la data premierei: „«Iacob» a fost un film foarte greu pentru echipa care a făcut toate filmările într-o zona minieră, în interioare şi în decoruri naturale, în casele din colonia minieră, ca înfăţişare asemănătoare şi în 1987, când s-a filmat, cu cele din perioada interbelică. Imagini pe care le-am avut în minte şi la incursiunile nedorite ale minerilor în Bucureşti, din anii tulburi de după decembrie 1989. Premiera acestui film a avut loc după o perioadă de vizionări dificile. «Secolul 20», care a reuşit în multe cazuri să treacă peste oprelişti ale autorităţilor, i-a sărit în ajutor. Într-un moment delicat, cu filmul oprit şi supus supracenzurii, revista a publicat trei pagini cu fotografii despre «Iacob» şi despre întâlnirea lui Mircea Daneliuc cu Geo Bogza. Sigur, întârzierea apariţiei numerelor revistei şi situarea exactă în timp nu pot fi azi corect apreciate, dar, ca monteur al filmului, pot mărturisi că acele pagini au fost o mică respiraţie în zona de sufocare a acelor ani. Şi au ajutat la aprobarea filmului, la întâlnirea lui cu publicul. Era o epocă în care erau interzise vizionările cu persoane din afara echipei de filmare. Secretul producerii filmului era impus printr-o hotărâre, de care răspundeau şefii de compartimente şi pentru care am semnat un angajament în faţa conducerii studioului. Se evita repetarea situaţiei de la «Reconstituirea», când scriitorii şi «România literară» au ajutat scoaterea filmului la public şi mai recent o vizionare cu alt film oprit, «Sezonul pescăruşilor». La lacob a fost nevoie de o proiecţie «clandestină», cu aprobare de lucrări tehnice, organizată într-o zi liberă — duminica, în studioul de la Buftea. A fost invitat Geo Bogza, adus de Mircea Daneliuc de la Snagov, şi cu aceeaşi ocazie şi câţiva prieteni. Era modalitatea de a continua să facem cunoscute filmele neaprobate. Pentru a respecta hotărârea direcţiei, eu nu am participat la vizionare şi regret că nu l-am cunoscut pe Geo Bogza. Vizionările oficiale ulterioare au fost mai puţin traumatizante; filmul fiind acceptat, în cele din urmă, fără mari pierderi“.

Acţiunea din „Iacob“ se petrece în România anilor ’30, într-o colonie de mineri din Munţii Apuseni, însă suspiciunile permanente, percheziţiile asupra ortacilor la ieşirea acestora din ture, menite a depista eventuale furturi de aur din mină, precum şi obligaţia ca aceştia să fie prezenţi seara acasă pentru a răspunde la „apel“, nu aveau cum să nu fie interpretate şi ca „săgeţi“ aruncate către realităţile regimului comunist.

„Ce-or să spună minerii de azi, care n-au vacanţă de Crăciun, aflând că în ’36 aveau?!“

Un film inspirat din nuvela-reportaj „Sfârşitul lui Iacob Onisia“, publicată în 1946 de Geo Bogza, a fost vizat mai întâi de către scriitorul Paul Tumarian, care a scris un scenariu în anul 1975, „la comanda“ unui prieten, studentul Leonard Popovici, care la data aceea se apropia de momentul absolvirii Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti. „Nu-mi dau seama cum ar fi putut un student să realizeze un film atât de complicat şi de costisitor, oricât de mult ar fi simplificat scenariul. Cert este însă că, la un moment dat, când scenariul era aproape gata, prietenului meu i s-a sugerat din partea conducerii Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică că nu-i momentul potrivit să se prezinte cu un asemenea film deoarece Geo Bogza a căzut în dizgraţia regimului. Rezultatul a fost că, neîmpăcându-mă cu gândul de a fi muncit în zadar, am terminat de scris scenariul, după care am luat promovarea lui pe cont propriu, deşi de la aşa-zisele case de filme din România n-aveam prea multe aşteptări. Am bătut pe la uşile a trei dintre cele patru case de filme existente la vremea aceea, începând din 1978, cu o primă variantă şi continuând cu a doua variantă, cea finală, care a fost gata în 1982. Am început prin a propune scenariul Casei de Filme nr. 3, în decembrie 1978, la care am primit răspuns negativ în mai 1979. Apoi l-am propus încă o dată aceleiaşi Case nr. 3, în varianta a doua, în aprilie 1983, propunere soldată cu o promisiune incertă, în decembrie acelaşi an, de includere a filmului în planul «fără garanţie» pe 1987. În aprilie 1980 am propus scenariul Casei de Filme nr. 1, care timp de doi ani n-a binevoit să-mi dea niciun răspuns. Am revenit cu varianta a doua, în august 1982, la care am primit răspuns negativ în ianuarie 1983. Casei de Filme nr. 5 i-am făcut propunerea în septembrie 1985. Nu am primit niciodată răspuns. Orice autor care se încumeta să aibă relaţii cu instituţiile culturale ale vechiului regim, trebuia să se aştepte la tot felul de reacţii, unele din domeniul absurdului. Evident, ofertele mele cu «Iacob Onisia» au stârnit asemenea reacţii. Relaţia cea mai apropiată de normalitate am avut-o cu Marina Constantinescu, producător delegat la Casa de Filme nr. 1, cu care am avut o scurtă discuţie în ianuarie 1983. Mi-a spus că i-a plăcut «Iacob Onisia», că — citez — «e un lucru frumos», dar că «regula e să facem filme de actualitate şi la preţuri cât mai mici». De aceea e de preferat ca filmările să se realizeze în Bucureşti sau în imediata vecinătate ca să nu fie nevoie de cheltuieli de deplasare cu echipele etc. Or, «Iacob Onisia» nu se putea turna decât acolo, departe, în mină. Şi anume iarna. Vorbindu-mi franc, ea a fost de părere că un anonim are foarte puţine şanse să pătrundă în «tagma oarecum închisă» a scenariştilor, şi că cel mai bun lucru pe care l-ar putea face ar fi să găsească un regizor care, plăcându-i scenariul şi luându-şi el răspunderea că ar putea să scoată un film bun, ar putea astfel să se impună. «Pe fond» am avut la începutul lui decembrie 1983 o discuţie cu Dumitru Matală, directorul Casei de Filme nr. 3. Obiecţiile pe care mi le-a adus au frizat, cele mai multe din ele, cum spuneam, absurdul. «Întreg şirul întâmplărilor din scenariu» — a considerat Matală — «conduce către un deznodământ, către o pedeapsă despre care nu se ştie de ce o primeşte eroul principal. Altfel spus, lipseşte latura socială. Accidentul căruia îi cade victimă Iacob Onisia se întâmplă datorită întreruperii lucrului la mină de Crăciun. Ce-or să spună minerii de azi, care n-au vacanţă de Crăciun, aflând că în ’36 aveau!» Altă obiecţie: «David [un personaj din scenariu, caracterizat de mine drept simpatizant al minerilor] n-ar trebui să acţioneze spontan ci ca «trimis» al partidului. Căci pe vremea aceea exista un partid! Eu nu pot să fac abstracţie că în ’36 exista un partid comunist!» m-a înştiinţat Matală cu o voce fermă. Apoi, «Iacob Onisia n-ar trebui să se uite cu jind la petrecerea de la vila din marginea Petroşanilor. El trebuie să rămână miner! Să aspire la o condiţie mai bună, da. Dar nu să aspire la clasa cea mai de sus! Asta îl anulează ca personaj!» Apoi: «Până şi beţia lui Iacob ar putea fi privită cu ochi nebinevoitori astăzi, când acţionează Decretul 401 privind disciplina la locul de muncă. Scena de dragoste dintre Iacob şi soţie iarăşi n-are ce căuta. În filmele româneşti de astăzi aţi mai văzut scene de dragoste?» Îi răspund că da. Ba chiar unele dintre ele de-a dreptul groteşti, cum ar fi scena dintre Proca şi nevastă-sa, din «Croaziera» lui Daneliuc. Sau scena de dragoste din «Fructe de pădure», filmul regizat de Alexandru Tatos. Sorin Stanciu, de faţă la discuţie, intervine: «De-aţi şti dumneavoastră cum a fost la început scena aceea din «Fructe de pădure», şi ce-a mai rămas din ea!» Iar Dumitru Matală se grăbeşte să întărească, spunând despre «Croaziera»: «Aparţine unei alte epoci». Îmi exprim nedumerirea: «Cum, unei alte epoci! Doar l-am văzut acum vreo trei luni». «Da, dar a fost făcut acum trei ani!». Rezumând, Matală, fără a contesta prin vreuna din obiecţiile sale valoarea artistică a scenariului, mi-a dat de înţeles că ar trebui să înţeleg situaţia…Un scurt episod a existat, totuşi, legat de Casa de Filme nr. 4, la finalul periplului meu cu scenariul „Iacob Onisia” pe la casele de filme româneşti din epocă. Îmi amintesc de o foarte scurtă discuţie cu directorul acestei case, Radu Stegăroiu, care, fără ca oferta mea să fi fost înregistrată oficial, m-a înştiinţat că nu-i cazul să ne mai pierdem vremea cu ea deoarece exista o «comandă», venită din partea «organelor de partid», pentru un film cu acest subiect, care să fie realizat de Mircea Daneliuc“, şi-a reamintit scriitorul Paul Tumarian. 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: