Deschide ochii

Margaret Keane cea reală (87 de ani), alături de Amy Adams, actriţa care o interpretează în film

ARTĂ SAU COMERŢ? Un studiu al imposturii, dar şi o critică a sistemului şi a mecanismului succesului care o permite, face reputatul regizor Tim Burton în cel mai recent film al său, „Big Eyes. Ferestrele Sufletului“.

S-a bătut multă monedă pe faptul că, odată cu acest film, celebrul regizor american Tim Burton se îndepărtează de genul fantastic, căruia în ultimii peste 25 de ani i-a semnat câteva dintre cele mai reprezentative pelicule. Era însă necesară o schimbare în stilul şi mai ales în subiectele filmelor sale, pentru că, deşi nu semănau neapărat în mod deranjant unul cu celălalt, exista totuşi un manierism cel puţin la nivelul alegerii genului şi poveştilor inspiratoare: fantastic, horror, gotic etc.

Lucrul este evident dacă parcurgem lista cu ce a făcut Tim Burton în ultima vreme, să zicem de la eşuatul „Planeta maimuţelor“ (2001) şi de la excelentul „Big Fish“ / „Peştele cel mare“ (2003) încoace: „Charlie şi fabrica de ciocolată“ (2005, ecranizare după Roald Dahl), superba animaţie horror „Corpse Bride“ / „Mireasa moartă“ (2005), musicalul horror „Sweeney Todd: Bărbierul diabolic din Fleet Street“ (2007), ecranizarea neconvenţională în 3D „Alice în Ţara Minunilor“ (2010), „Dark Shadows“ / „Umbre întunecate“ (2012, adaptare a unui vechi serial TV horror), animaţia comic-horror „Frankenweenie“ (2012, remake după propriul scurtmetraj din 1984). Toate excelente, dar parcă se instalase un aer de previzibilitate în filmografia lui Tim Burton.

De la Ed Wood la Margaret Keane

Important este că schimbarea de stil şi de mentalitate este convingătoare, iar acest „Big Eyes. Ferestrele Sufletului“ – o biografie a pictoriţei americane Margaret Keane – este un film foarte reuşit. Mai mult, la o privire mai atentă, Tim Burton nici nu se îndepărtează prea mult de maniera sa care l-a consacrat. „Big Eyes“ este cel de-al doilea film biografic semnat de autor, după mai neconvenţionalul „Ed Wood” (1994, cu Johnny Depp), şi – deşi pare, într-adevăr, destul de mainstream – conţine multe dintre mărcile stilistice care fac deliciul fanilor regizorului american.

Pentru această schimbare de ton, Tim Burton a ales scenariul scris de doi colaboratori ai săi mai vechi, Scott Alexander şi Larry Karaszewski (autori şi ai poveştilor – la rândul lor biografice – din „Ed Wood“ şi din două filme ale lui Milos Forman, „Scandalul Larry Flynt“ şi „Omul din Lună“). În esenţă, este vorba de viaţa lui Margaret Keane (Amy Adams), pictoriţă americană care s-a bucurat de un mare succes începând din anii ’50.

Pe atunci, portretele ei având drept marcă distinctivă ochii supradimensionaţi ai personajelor, în marea lor majoritate copii, erau extrem de populare, vândute însă sub numele soţului pictoriţei, Walter Keane (Christoph Waltz). Artista a demarat la un moment dat, după despărţirea de soţul ei, o bătălie legală pentru a-i fi recunoscută paternitatea operei şi pentru a-şi putea semna lucrările cu propriul nume, ducând unul dintre cele mai faimoase procese din justiţia americană.

„Opera de artă în epoca reproducerii mecanice“

Imposibil să nu vă fi trecut, la un moment dat, prin faţa ochilor vreunul dintre aceste portrete de copii cu „ochi mari“, pentru că alt fapt important este că spiritul întreprinzător al lui Walter face ca, de la un punct încolo, să se vândă mult mai mult reproduceri tipărite ale lucrărilor (afişe, postere etc.), precum şi vederi / ilustrate cu aceste reproduceri, decât picturile originale, evident mult mai scumpe. Intrăm astfel în „epoca reproducerii mecanice a operei de artă“ de care vorbea eseistul şi filosoful german Walter Benjamin, iar un Andy Warhol, celebrul „guru“ al artelor anilor ’60, spunea nonşalant că „lucrările lui Walter Keane sunt cu siguranţă valoroase, altfel nu le-ar fi plăcut atât de multor oameni“.

Regizorul Tim Burton se joacă şi el în filmul său cu această idee a „ochilor mari“. La un moment dat, personajul lui Amy Adams, copleşită de evenimentele pe care nu le mai putea controla, îi vede pe toţi cei din jurul său, pe stradă şi în magazine, ca având ochii supradimensionaţi precum ai celor din lucrările sale. Modelul iniţial al tablourilor este fetiţa sa, Jane, prin urmare ambele interprete ale personajului (Delaney Raye, respectiv Madeleine Arthur), mai ales cea adolescentă, sunt alese astfel încât să semene cu aceste stranii figuri din lucrările mamei.

Gustul succesului

Amy Adams este excelentă în rolul femeii interiorizate şi incapabile multă vreme să se pună în valoare, dar cel care face toţi banii (la propriu şi la figurat) în film este, deşi puţin cabotin, actorul de origine austriacă Christoph Waltz, interpretul lui Walter. Ceea ce este cert este că acesta din urmă ştie să se vândă, pe când Margaret, autoarea reală a tablourilor, nu este în stare de acest lucru, şi atunci când încearcă eşuează lamentabil. Walter nu a pictat de fapt nicio linie măcar în viaţa lui, dar are ceea ce se cheamă „papagal”, iar oamenii apreciază acest lucru.

Iniţial, soţul nu are intenţia să o fraudeze pe artistă, dar când acest lucru se produce din întâmplare începe să prindă gustul succesului şi o convinge şi pe Margaret, dependentă emoţional şi material de el, să continue pe această linie. „Tablourile sunt semnate Keane. Eu sunt Keane, tu eşti Keane, care-i problema?“, spune el. Treptat, se întâmplă ceva foarte ciudat: ori Walter ajunge să creadă în propria-i minciună, ori iese cu totul la iveală natura sa de impostor, pentru că el începe să susţină cu tărie că lucrările îi aparţin şi ajunge într-o jenantă înfăţişare în instanţă alături de fosta sa soţie.

Un impostor clasic

Se descoperă că Walter minţise de la bun început asupra carierei sale de pictor şi nu era în stare să execute nici măcar o tuşă, prin urmare avem de-a face cu un profil clasic de impostor, de om care trăieşte de pe urma minţirii şi înşelării celorlalţi, arogându-şi merite inexistente şi identităţi false. Sistemul de validare a meritului, tipic american, şi mecanismul succesului în societatea postbelică sunt cele care îi permit însă să acceadă la acest statut, prin urmare ele sunt vinovate, pentru că sunt bazate la rândul lor pe superficialitate, fals şi impostură, este ceea ce sugerează discret filmul lui Tim Burton.

Un astfel de sistem este cel care-i permite mai târziu lui Andy Warhol să cucerească lumea cu cutiile sale de supă reproduse la nesfârşit („De la mine a furat ideea“, spune furios la un moment dat Walter Keane). Singurul care nu se lasă păcălit, nici de discutabila valoare artistică a lucrărilor semnate Keane, nici de pretenţiile cabotine ale lui Walter, este bătrânul critic de artă John Canaday (interpretat de legendarul actor Terence Stamp, acum în vârstă de 76 de ani).

Info

Big Eyes. Ferestrele Sufletului / Big Eyes (SUA, 2014)
Regia: Tim Burton
Cu: Amy Adams, Christoph Waltz, Terence Stamp

4 stele

Citeşte şi: cronica mea la filmul lui Tim Burton „Dark Shadows“