De ce se fumează atât de mult în filmul românesc?

De curând, a apărut un studiu interesant despre cantitatea mare de mâncare care se consumă în recentele lungmetraje româneşti: „O bucătărie ca în filme – scenotopul bucătăriei în Noul Cinema Românesc“ de Mircea Deacă. Aştept însă cu şi mai mare nerăbdare un studiu care să explice de ce, în aceste pelicule, se fumează într-o cantitate comparabilă.

Până apare acest studiu, voi specula pe cont propriu. Cum iese atâta fum pe nările actorilor, trebuie să existe şi foc. Măcar unul interior...

Privitor la frecvenţa fumatului pe ecran, se poate spune, în primul rând, că e realist. Un sondaj recent al „Iniţiativei 2035 fără Tutun“ informează că 33% din români sunt fumători. Se poate spune că se fumează pe ecran pentru că se fumează mult şi în viaţa de zi cu zi. Arta imită viaţa.

Arta exprimă însă şi personalitatea artistului. Acelaşi studiu al „Iniţiativei 2035 fără Tutun“ ne spune că majoritatea fumătorilor au între 26 şi 35 de ani, locuiesc în mediul urban şi aparţin clasei de mijloc. Acesta este în mare parte şi profilul social al regizorului român în momentul în care îşi cristalizează stilul. Se poate specula că se fumează pe ecran pentru că pelicula reflectă fanteziile celor care îi creează imaginile.

S-ar putea crede că se fumează atât de intens şi pentru că producătorii români de filme fac reclamă pe uşa din dos acestui produs tabu în lumea publicităţii. Pentru a combate o astfel de tactică publicitară, Franţa şi mai multe ţări Europene consideră măsuri de cenzură. Vezi aici.

Dar sunt filmele româneşti recente suficient de populare pentru a servi drept vehicule promoţionale?  Eu cred că nu. Sau cel puţin, nu serios. Nu poţi atrage atenţia unui gigant industrial al tutunului când filmul tău adună doar câteva mii de spectatori pe piaţa internă. E cazul filmului Ilegitim (foto mai sus), în care se trage intens din ţigară şi care e considerat ca fiind unul cu vizibilitate.

Mai popular şi mai susceptibil de a face reclamă a fost Poziţia copilului (2013). Filmul şi-a dobândit o menţiune specială în acest sens. Toţi protagoniştii săi sunt fumători. Fumează mama, fumează tata, trage şi fiul, aprinde câteva şi iubita; la fel şi prietena cea mai bună a mamei, care pe deasupra e şi medic.

Mai mult, eroina jucată de Luminiţa Gheorghiu apare într-un afiş al peliculei cu noul model de ţigaretă slim poziţionat între degete (vezi foto), făcând deci reclamă şi în rândul celor care nu au văzut filmul, dar au auzit de el pentru că a câştigat premii. Modelul slim era în vogă pe piaţa românească din 2013, iar poza de divă a lui Gheorghiu aminteşte de vremurile când industria tutunului folosea intens aura starurilor ca vehicul de a convinge publicul că fumatul e cool.

Filmul debuta în acelaşi an când Uniunea Europeană intenta interzicerea slim-urilor şi când industria tutunului făcea lobby intens la guvernul Ponta pentru a se opune acestei interziceri. O formă de lobbying în imaginea de mai jos.

Şi încă ceva, filmul are meritul de a fi printre primele care să lanseze pe ecran alternativa masculină la slim. E vorba de ţigareta electronică, şi ea ameninţată cu ilegalizarea, dar în ziua de azi, din cauza popularităţii dobândite în rândul adolescenţilor. Un personaj interpretat de Vlad Ivanov oferă spectatorilor o lecţie în stil Ivanov de cum se face uz şmechereşte de noua găselniţă a industriei.

E adevărat că, în câteva rânduri, eroii filmului îşi recomandă unul altuia să o lase mai moale cu tutunul. Introducerea acestor replici reprezintă poate un simptom al conştiinţei vinovate a realizatorilor. Poate însă fi şi o reproducere a unui ritual psihologic cultural înscris chiar pe pachetul de ţigări, urmând o recomandare a PR-ului industriei tutunului. Căci şi de pe pachetul din lumea reală te întâmpină, înainte de a extrage ţigara, dojana că fumatul ucide. Industria tutunului ştie că efectul acestei atenţionări nu mai e însă de mult acela de a te convinge să zici pas, ci de a-ţi crea impresia că fumezi conştient, aşa cum o fac oamenii mari şi bine poziţionaţi din filmul lui Netzer.

Desigur, se poate spune că filmul critică pe aceşti bine poziţionaţi ai noii orânduiri capitaliste, care cred că pot cumpăra totul cu bani, cum de altfel crede şi industria tutunului. Dar, sincer, cu toţii ştim că o astfel de critică nu funcţionează. Ţigara pe ecran e un semn iconic care îşi câştigă sau pierde popularitatea la fel ca un politician. Popularitatea depinde de vizibilitate, circulaţie şi uz. Pe acestea trebuie sa le afectezi dacă vrei să faci campanie eficientă împotrivă fumatului. În acest context, filmul lui Netzer, deşi critic,nu constituie decât o altă formă de vizibilizare, uz şi recirculare.

Ca atare, în Poziţia copilului fumatul rămâne în primul rând asociat nu cu un prost obicei al unei clase sociale dubioase. Pe bani mulţi sau puţini sau deloc, filmul face reclamă fumatului ca ajutor în context general uman. Ajută în:

1. Momente de concentrare şi conversaţie cu miză.

2. Clipe de răgaz, de introspecţie şi de eliberare de stres.

3. Situaţii sociale si ambient de petrecere.

Şi dacă e doar o opţiune estetică şi nu luare de mită de la industria tutunului, nu se putea rezolva altfel? Răspunsul e afirmativ şi dovada o oferă chiar Poziţia copilului. Filmul include trei scene în care, deşi se stă jos şi conversaţiile sunt cu miză (momente deci prielnice pentru a scoate slim-urile) ambientul nu permite fumatul. Se întâmplă într-o secţie de poliţie, la spital şi într-o casă îndoliată. Toate trei scenele sunt de un excelent dramatism şi transmit autenticitate. E pilduitor să le compari cu scenele similare în care se poate fuma. Astfel, iţi dai seama cât e de facil, ca regizor şi actor, să găseşti un înlocuitor acestei „cârje“ actoriceşti şi regizorale numite ţigări şi să reuşeşti să impresionezi artistic în aceeaşi măsură. E nevoie doar de un pic de imaginaţie, curaj şi... poziţie etică...