anti-miticului Alain Delon cum că n-ar trebui să i se dea Une Palme d’Or, de onoare, pe deasupra, având în vedere că a făcut declaraţii homofobe, a sprijinit Frontul Naţional, antisemit şi a declarat că şi-ar bate nevasta... Creierul Cannes-ului s-a demonstrat un adevărat tenor al baroului, un avocat genial: Mr. Klein, care va fi prezentat pe Croazetă, e făcut de J. Losey, care a fost pe lista neagră, cu simpatii comuniste, Visconti şi Ghepardul, au fost ca argument de stânga şi LGBT, şi oricum nu omul, ci actorul e cel sărbătorit, aşa cum nu l-a lăudat nimeni pentru curajul de a fi luptat în Indochina (unde ar fi putut să moară, aş adăuga, mai ales că azi se aduce un omagiu tinerilor eroi militari, ai zilelor noastre, pe Podul Alexandre III din Paris).

Şi apoi nesfârşita polemică a aşa zisei 50/50, până în 2020, lansată de partenera de viaţă a Adelei Haenel, Celine Sciamma, care a ajuns, ca regizoare, în competiţia oficială cu jumătatea ei cu tot, pe generic, în Portrait de la jeune fille en feu. Pe bună dreptate, Thierry a declarat că juriile vor păstra paritatea masculin-feminin, dar selecţia se va face după valoarea producţiilor! (E halucinant, cum ar spune Fabrice Luchini, să ne întoarcem la România de dinainte de Revoluţie, când, tot aşa, femeile era obligatoriu să fie avansate în funcţii, era formula limbii de lemn inventată de sinistrul cuplu Ceauşescu!)

Dead don’t die, aşa e, nici trecutul nu moare, rămâne ca un zombie din filmul lui Jim Jarmusch, care deschide ediţia a 72-a şi care iese simultan pe marile ecrane franceze (o alegere din dragoste pentru public şi pentru cinema, aşa cum hotărâse acum 12 ani, deja, Adrian Sârbu pentru colosalul California dreamin’ nesfârşit al neuitatului şi formidabilului Cristian Nemescu, premiat tot la cel mai râvnit Festival din lume!)

Şi apoi afişul cu minunata Agnes Varda, care ne priveşte de sus, dintre stele, dintr-o poză de când turna Pointe courte (pe care l-am fi (re)văzut), şi care insista pentru termenul cineaste, neutru, unisex în franceză, şi doar la regizor/regizoare (realisateur/realisatrice) permitea precizarea!

Cred că va fi o ediţie scuturată, şi la propriu si la figurat, ca zborul cu Tarom, care, după o coadă de călătorie în timp, de dinainte de ’89 la produsele de bază, a trecut prin nişte goluri de aer care te făceau să regreţi că n-ai apucat să-ţi scrii testamentul! Noroc că avem piloţi buni, care ar fi bine să conducă şi ţara când dă de greu.

În rest, suntem record, aseară, concomitent cu UNITER-ul, în capitala Hexagonului se dădeau statuetele Moliere într-un spectacol care i-ar fi plăcut şi marelui dramaturg, şi de unde mi-a lăsat gura apă după o piesă independentă, La machine de Turing! Poate ajunge în turneu şi la noi, dacă tot e Sezonul România-Franţa! Am constatat că a murit Jean-Pierre Marielle, am rămas cu regretul că nu l-am văzut pe scenă, şi Michel Legrand, care a compus muzica la Umbrelele din Cherbourg al lui J. Demy, marea iubire a lui Agnes Varda, cineasta care a inspirat generaţii întregi de cinefili!

Aznavour încheia lista dispăruţilor şi asta m-a făcut să mă gîndesc la şansoneta sa Que c’est triste Venise, Cannes-ul e trist fără Tudor Caranfil, alături de care am descoperit acest loc legendar, în 2008, a fost călăuza mea şi aici şi la Berlin, şi ieri am vărsat un strop de şampanie Theophile (că rimează cu cinefil) împreună cu Magda Mihăilescu şi Larisa Turea, colege de breaslă, care l-au însoţit şi mai multă vreme la vizionările mult aşteptate şi comentate!       

Alegeri europene şi la ei, cu dezbateri fulminante! Contra refugiaţilor, ceea ce se întâmpla şi acum 80 de ani în pelicula de la Institutul francez de la Bucureşti şi Timişoara, cu Cei 9 celibatari, şi a noastră Elvire Popesco, într-o comedie cu replicile caustice şi pline de haz ale lui Sacha Guitry! Şi era în 1939, când ar fi trebuit să înceapă prima ediţie, aici pe Coasta de Azur, dacă Hitler nu declara războiul! Tot dintr-un titlu recent, Aftermath, am aflat ce era după ’45 în Germania, o organizaţie, 88, H fiind a 8-a literă, tatuajul însemnând Heil Hitler, şi scenariul privea în oglindă două familii cu pierderi ireparabile în timpul bombardamentelor: o mamă nemţoaică şi un fiu britanic! Dramele sunt similare şi nu cunosc frontiere! 

Sponsor pentru ’Neatza lor, Truffaut, pentru casă, grădină şi animale de companie! Ce coincidenţă frumoasă!

Şi vine şi conferinţa cu juriul condus de primul bărbos, cum sublinia cu umor Fremaux, Alejandro Inarritu din Mexic, cu o cinematografie la fel de importantă precum cea românească, din nou citat din cel atât de îndrăgostit de oraşul Fraţilor Lumiere, Lyon!

Şi ca să spunem ca la teatru, Merde!

Baftă absolută lui Corneliu Porumboiu şi Vlad Ivanov! Cu fluierături admirative!