Trebuie spus în primul rând că noul film din seria „Star Wars“, al şaptelea lungmetraj al seriei (care continuă după 35 de ani acţiunea din „Întoarcerea lui Jedi“, filmul din 1983), aruncă complet în derizoriu aşa-numita trilogie-prequel (episoadele I, II şi III), lansate la cumpăna dintre milenii şi în primii ani 2000. Spun asta chiar dacă toate cele trei filme purtau semnătura lui George Lucas, genialul creator al universului situat „cu multă vreme în urmă, într-o galaxie foarte îndepărtată...“. Acum este foarte clar cât de proaste şi nefericite au fost acele filme, din punct de vedere cinematografic, dar şi al scenariului, şi că au făcut, de fapt, mai mult rău conceptului „Star Wars“, acestei veritabile mitologii contemporane.

Kasdan contraatacă

În schimb, „Star Wars: Episode VII – The Force Awakens“ poate fi (deja) socotit un triumf: are tot ceea ce a avut bun prima trilogie, cea clasică (episoadele 4, 5 şi 6), şi ceva în plus. Este un film al secolului XXI, realizat cât se poate de bine cu mijloacele actuale, chiar dacă inocenţa cu care Lucas şi colaboratorii lui au plecat la drum acum aproape 40 de ani s-a pierdut. Aici mâna experimentată (şi creativă) a regizorului J.J. Abrams şi-a spus cu siguranţă cuvântul, dovedind că alegerea companiei Disney pentru cârmaciul acestei noi serii de filme a fost inspirată.

În ce priveşte scenariul, acesta beneficiază de colaborarea lui Lawrence Kasdan (care a rescris împreună cu Abrams un scenariu aparţinând scenaristului Michael Arndt), or acesta este „responsabil“ pentru succesul poveştii din „Imperiul contraatacă“ (1980), considerat, după cum se ştie, cel mai bun film din seria „Star Wars“, şi sigur acest fapt şi-a spus cuvântul şi aici. Cazurile de relansare a unei francize la calitatea iniţială sunt rare şi dificile, iar Episodul VII este un astfel de exemplu: îi va mulţumi şi pe vechii fani şi va câştiga şi pe alţii noi.

Clonă la „A New Hope“

În primul rând, filmul excelează la nivel vizual: imaginea semnată de Dan Mindel (colaborator constant al lui Abrams, la „M:I III“ şi cele două „Star Trek“-uri) serveşte perfect cadrele elaborate, peisajele fabuloase de pe planete imaginare, care creează acel „sense of wonder“ tipic pentru science fiction, care ne-a fascinat atât în copilărie la vizionarea primei trilogii (or, acesta lipsea complet în nefericita trilogie-prequel). Cu siguranţă, Lucas şi echipa sa nu au beneficiat atunci în 1977 de mijloacele tehnice de acum, dar au suplinit anumite aspecte prin ingeniozitate şi inspiraţie genială. În prezent, lucrurile sunt mult mai avansate decât atunci, iar „The Force Awakens“ este un exemplu de folosire creativă a efectelor speciale performante.

Scenariul filmului dă impresia că aproape îl clonează pe cel al peliculei originale din 1977, „Star Wars“ (rebotezată ulterior de Lucas „A New Hope“), dar acest lucru trebuie interpretat mai mult în semn de omagiu, neputându-i deranja decât pe cârcotaşi. Ca şi acolo, avem un roboţel căruia i se încredinţează un mesaj foarte important şi care ajunge întâmplător în posesia unor „oameni de bine“, aceştia dovedindu-se apoi personaje-cheie, avem scena din barul intergalactic unde se adună toate speciile dubioase (copiată de fapt de Lucas din westernurile americane), avem o „Stea a Morţii“ (de data asta, gigantică şi botezată „Starkiller“), care trebuie distrusă de bravii piloţi ai Rezistenţei. Ce este mai important, însă, avem încrengăturile familiale de tipul celebrei replici „I am your father“ / „Eu sunt tatăl tău“.

Moartea se numeşte acum Kylo Ren

Este emoţionantă decizia de a-i aduce în distribuţie pe cei trei principali interpreţi ai seriei de bază (un alt vechi colaborator este autorul muzicii, compozitorul John Williams). Mi-era teamă că aceştia doar vor trece prin cadru, dar, dimpotrivă, au roluri cheie în acţiune (Harrison Ford şi Carrie Fisher au partituri consistente, Mark Hamill doar apare în final; nu trebuie să-l uităm nici pe wookie-ul Chewbacca, interpretat de acelaşi Peter Mayhew). Au trecut 35 de ani şi Han Solo, în urma unui conflict interfamilial, s-a reîntors la ce ştia să facă cel mai bine: contrabanda cu „Şoimul Mileniului“. Prinţesa Leia este acum un distins general al armatei rebelilor (generalul Organa), iar Luke Skywalker (ultimul Jedi în viaţă), un maestru spiritual care a eşuat, s-a retras de mult din lume, într-un loc pe care nimeni nu-l cunoaşte.

Moştenirea lui Darth Vader este preluată acum de maleficul Kylo Ren (Adam Driver), care uceniceşte pe lângă sinistrul Lider Suprem Snoke (Andy Serkis; nu ni se dau prea multe detalii despre natura acestuia, se înfăţişează subalternilor într-o apariţie inspirată de „Vrăjitorul din Oz“) al aşa-numitului First Order / Ordinul Întâi. Apariţia lui Kylo Ren îl aminteşte pe Darth Vader, dar mai mult mi s-a părut că aminteşte de imaginea medievală a Morţii (vezi cadrul când antagonistul o poartă în braţe, după ce a capturat-o şi imobilizat-o, pe protagonista Rey). Kylo Ren nu are (încă) niciun defect facial, el poartă masca mai mult ca omagiu faţă de bunicul său, Darth Vader. Lupta dintre bine şi rău (cele două laturi ale Forţei) se dă încă în sufletul său, de aceea îşi scoate des masca, pe care şi-o repune apoi la loc, simbolizând bătălia al cărei teren este interiorul său.

E filmul lui Rey & Finn

Forţa este puternică în el, dar şi mai puternică se dovedeşte a fi în tânăra şi misterioasa Rey (Daisy Ridley, semi-debutantă aici), personajul central al filmului (care mi s-a părut că e făcută să semene cu Pernilla August, mama copilului Anakin Skywalker în Episodul I). E clar că gena de Jedi se află şi în Rey, dar nu ştim încă pe ce filieră. Dintre personajele noi, mai sunt importante Maz Kanata (Lupita Nyong’o), fost pirat, acum proprietară de stabiliment (a trăit peste 1000 de ani, este un fel de Yoda feminin), şi ex-storm-trooper-ul Finn (John Boyega).

Acesta, la prima sa misiune ucigaşă, asistă la moartea unui coleg al său şi poartă multă vreme stigmatul acestuia. Prin urmare, are o criză de conştiinţă şi evadează din forţele regulate ale Ordinului. Iniţial, Finn vrea doar să-şi scape pielea, treptat va ajunge să-şi învingă teama şi să-şi asume rolul de erou. Din păcate, acest filon nu e exploatat suficient, autorii preferând o abordare caricaturală a personajului, pe care, dac-am fi răuvoitori, am putea considera-o chiar rasistă (realizatorii încearcă să recupereze umorul primei serii, care lipsea complet în cea din 2000, dar acesta este de multe ori unul căznit, de genul celui care aşteaptă aplauze folosit în sitcomuri).

„Triumful voinţei“

Şi aici avem, ca şi în Episodul IV (când murea Obi-Wan Kenobi, interpretat atunci de Alec Guinness), dramatica moarte a unui erou, al cărei prototip este evident „Moartea lui Siegfried“, lamento-ul wagnerian. Referinţele culturale şi istorice abundă de altfel în film, lucru de care a ţinut mare parte din succesul trilogiei iniţiale. Astfel, sabia lui Luke Skywalker, care ajunge până la urmă la Rey, este, desigur, un Excalibur (sau Nothung). De „Vrăjitorul din Oz“ am amintit deja. Un alt personaj nou, un super-pilot de elită din Rezistenţă care e de fapt proprietarul droidului buclucaş (şi deţine o geacă „second hand“ care devine până la urmă, umoristic vorbind, leitmotivul filmului), se numeşte Poe Dameron (cameleonicul Oscar Isaac). De ce?

Şi mai fascinante sunt aluziile politico-istorice, pentru că, după cum ştim, „Star Wars“ este, de la Lucas citire, şi un breviar de filozofie politică: discursul Generalului Hux (Domhnall Gleeson) îl imită perfect pe cel al lui... Hitler (iar masele de adulatori sunt filmate à la Leni Riefenstahl în „Triumful voinţei“), unda de şoc a abominabilei Star Killer sugerează explozia atomică de la Hiroshima, titulatura lui Snoke de Suprem Lider trimite la dictaturile sud-americane („Yo, El Supremo“) etc. Aşadar, Forţa a fost de data aceasta cu J.J. Abrams, şi să sperăm că va fi şi la următoarele volete ale trilogiei.

Info

Războiul stelelor: Trezirea Forţei / Star Wars: The Force Awakens (SUA, 2015)
Regia: J.J. Abrams
Cu: Daisy Ridley, Harrison Ford, Carrie Fisher, Mark Hamill

4 stele

Citeşte şi: tot ceea ce se putea spune până acum despre „Star Wars“, inclusiv un text al meu de peste 20 000 de semne