Cred că CTP s-a lăsat, şi de data aceasta, dus de primul impuls în analiză şi de farmecul formulărilor radical-bombastice, ca de atâtea ori în carieră.

„Melancholia” – film „antiuman”?

Trebuie spus de la bun început că recenzia lui Cristian Tudor Popescu la filmul lui von Trier, văzut de mulţi de la momentul premierei ca o capodoperă, a fost unul dintre cele mai bune texte despre “Melancholia” scrise atunci, poate cel mai bun. Şi în speech-ul său introductiv de sâmbătă seara, comentatorul a reluat câteva observaţii pertinente, unele lansate de domnia-sa în premieră în spaţiul autohton.

Astfel, s-a vorbit din nou despre filiaţia christică a eroinelor autorului danez, aceşti “Christoşi feminini”, cum i-a numit plastic CTP (“Iisus a fost femeie” se numea un text mai vechi al său despre personajul lui Emily Watson din filmul “Breaking the Waves”). Iarăşi, sorgintea lor a fost identificată corect în prestaţia “domnişoarei” Falconetti din “Patimile Ioanei d’Arc” (ceea ce vorbitorul explicase şi cu ocazia difuzării, anul trecut, a capodoperei lui Dreyer) – moment “peste mode şi timp” al cinematografului. Se ştie, însă, cât de puternică şi de explicită, în ce-l priveşte pe von Trier, este legătura dintre cei doi mari cineaşti danezi.

“Ardere de tot”

Problema e, însă, că toate aceste afirmaţii – care, în scris, au spaţiu să se dezvolte şi să devină convingătoare –, lansate apodictic într-un discurs TV, cu tonul tăios care-i marca celui de care vorbim, dau senzaţia de vulgarizare şi de simplism. Impresia neplăcută s-a accentuat când CTP a început paralela dintre story-ul “Melancholiei” şi incidentul provocat de Lars von Trier la conferinţa de presă a filmului (pe care oricum îl relata inexact: juriul competiţiei nu a exclus filmul din selecţie şi nu avea nicio calitate să-l expulzeze pe regizor din Palatul Festivalului, decizia a fost luată de Gilles Jacob şi de Thierry Frémaux).

Ideea “arderii de tot”, a Holocaustului la care von Trier condamnă întreaga rasă umană era cea de la care pleca şi cronica CTP-ului din toamna lui 2011, numai că acum a părut pur şi simplu ca o “nucă în perete”: “Lars von Trier condamnă la moarte întreaga specie umană, îi bagă în cuptor pe toţi semenii săi” etc. etc. Apogeul a fost adus de următoarea afirmaţie: “«Melancholia» nu este un film anti-semit, ci este un film anti-uman”, după cum, a insistat vorbitorul, “Dogville” era un mare film “anti-creştin” (?!).

Sensul capodoperei

“Melancholia” – un film antiuman?! Părerea mea este că, în cel mai bun caz, CTP s-a lăsat furat de sensul prim al cuvintelor (nu degeaba a prezentat, peste încă o săptămână, “Poliţist, adjectiv” al lui Porumboiu!), de modul de compunere prin prefixare: “anti” + “uman”.

Cred că, de fapt, opera lui Lars von Trier permite celui care-o înţelege cu adevărat accesul la o umanitate, la o stare de “omenie” mai profundă şi mai greu de atins în mod curent.

Nu, anti-uman nu are cum să fie un mare artist şi opera sa (oricât de radicală şi de tulburătoare a conştiinţelor ar fi aceasta), anti-uman era doar Hitler şi regimul său, care-i băga la propriu pe oameni în cuptoare.

Cred că, de fapt, opera lui Lars von Trier permite celui care-o înţelege cu adevărat accesul la o umanitate, la o stare de “omenie” mai profundă şi mai greu de atins în mod curent. E vorba de un nivel al cunoaşterii, al înţelegerii, să-i zicem “superior” în lipsă de alt termen mai bun, de un stadiu mental/intelectual în care simpla conservare (a ta personal sau chiar a speciei) şi instinctul aferent sunt mai puţin importante, sunt depăşite.

Prin calea de acces oferită spre această “umanitate” superioară, care – ne place să credem – defineşte mai mult specificitatea omului decât banalele instincte pe care le are în comun cu animalul, şi nu prin altceva, filmul lui von Trier este cu adevărat o capodoperă. Este semnul/cheia tuturor marilor opere din toate timpurile şi de aceea “Melancholia” face parte, în mod desăvârşit, dintre ele.

Sacrificiul sau jertfa de sine

Filmul nu este o “apocatastază” origenică (distrugere cu posibilitatea renaşterii, a unei noi lumi), cum a sugerat Cristian Tudor Popescu, pentru că, de data aceasta, arde, este condamnată însăşi lumea, Pământul ca întreg (“Life on Earth is Evil”, sună replica-cheie a filmului), iar în alte lumi, pe alte planete, ne asigură Justine, nu există viaţă. Dar dacă înţelegi că această “ardere de tot” a Terrei este un început de purificare a Universului, că acest “cancer” pe care-l reprezintă lumea noastră poate fi, fie şi în acest mod brutal, eliminat, că Universul îşi poate fi suficient Sie însuşi, atunci deja te afli pe calea înţelegerii, a “umanităţii”, de care vorbeam mai sus. Iar dacă vedem aceasta în termeni de “mântuire”, atunci povestea spusă de von Trier este într-adevăr una de sorginte origenistă.

Pe tot parcursul filmului, nu există niciun fel de referire explicită la Dumnezeu, religie etc., dar subtextul său este, evident, unul de ordin metafizic, lucru valabil pentru majoritatea filmelor danezului. Scena finală, considerată atât de des de CTP – pe bună dreptate – ca una din marile scene ale cinematografului, reprezintă, de fapt, un ritual, şi nu oricare, ci unul al jertfei, este un Sacrificiu. În acest fel, moartea – a celor trei personaje şi a speciei pe care ele o răscumpără – nu mai este doar urmare a unui stupid accident cosmic, ci este sacrificiu, jertfă, cu toate implicaţiile acestui concept, de la Abraham până la Iisus. Astfel, filmul este unul “religios”, dar în sensul primar al cuvântului, al latinului “religio”.

Scenă din „Melancholia

1001 de atitudini

Aprofundând conceptul de “umanitate”, de fapt nimic din ceea ce facem sau gândim nu este, nu are cum să fie în afara umanului, nu este “inuman”, “anuman” sau “antiuman”, totul nu e nimic altceva decât o ipostază a umanului. Atât cele mai simple, “omeneşti” lucruri, cele mai instinctuale, cât şi aşa-zisul “supra-uman” şi tentativa spre acesta (pentru că şi conceptul de “divin” este unul uman, nu se suprapune cu Divinul). Atât o operă de artă precum “Melancholia”, cât şi, da, gestul naziştilor de a-i extermina pe evrei sunt ipostaze ale umanului, sunt moduri de a fi om.

Aprofundând conceptul de “umanitate”, de fapt nimic din ceea ce facem sau gândim nu este, nu are cum să fie în afara umanului, nu este “inuman”, “anuman” sau “antiuman”, totul nu e nimic altceva decât o ipostază a umanului.

Şi cei pe care-i considerăm “monştri” sau fiinţe “non-umane”, “sub-umane”, “anti-umane” sunt tot oameni, pentru că nu există altceva decât omenesc (lumea este, într-adevăr, măsura omului şi a capacităţilor sale), iar omul este capabil atât de sublim, cât şi de abjecţie (definite astfel cu nişte concepte create tot de noi). “Există o mie de atitudini posibile în faţa vieţii”, spunea André Gide, şi acesta este motto-ul după care trebuie să ne ghidăm în permanenţă.

“Cassargoz”, erou al lumilor simulate

Revenind la prezentarea lui CTP, nici “Dogville” nu este, simplu, un film “anticreştin”, ci unul în care creştinismul este, într-adevăr, “întors pe dos”, deconstruit, pentru o mai profundă înţelegere a acestuia. O altă observaţie: afirmaţia “Iisus a fost femeie”, oricât de frumoasă, este puţin inexactă. Aceasta pentru că Iisus a murit pe cruce atât ca bărbat, cât şi ca femeie, a recuperat astfel omul adamic, cel nedivizat.

Fără a fi impertinent şi ca unul care urmăreşte scrisul autorului de la jumătatea anilor ’80, de la “Cassargoz”: sunt subtilităţi teologice despre care CTP a mărturisit el însuşi, de numeroase ori, că îl lasă rece. Formaţia scriitorului este, în primul rând, una ştiinţifică, cu corolarele artistice ale acesteia: literatura science-fiction, marii autori ai imaginaţiei, ai lumii ca iluzie (Borges, Philip K. Dick, Lem, M.C. Escher etc.). O astfel de pregătire, deşi excepţional de fertilă, are, iată, şi limitele proprii şi inerente.