Respectiva categorie e caracterizată de consumarea placidă a unor poveşti gata făcute, abundând în efecte speciale lipsite de reală creativitate, totul în paralel cu îngurgitarea mecanică a diverse substanţe, solide sau lichide.

Măcelarul de uriaşi

„Jack the Giant Slayer“ / „Jack măcelarul de uriaşi“ / „Jack şi uriaşii“ este realizat de Bryan Singer pe un scenariu la care s-au „străduit“ trei profesionişti ai Hollywood-ului. Printre ei, şi reputatul Christopher McQuarrie, care a mai scris pentru Singer „Operaţiunea Valkyrie“ (2008) şi
neuitatul „Suspecţi de serviciu“ (1995).

Nu mai avem de-a face cu Jack, un puşti englez sărac, care escaladează tulpina uriaşă de fasole şi îl păcăleşte, în tărâmul de sus, pe un uriaş antipatic. Acţiunea este plasată într-un viitor al poveştii clasice. Vrejul care face legătura între cele două lumi s-a întărit bine de tot, iar Jack este acum un flăcău plin de energie, a cărui principală preocupare e lupta cu uriaşii şi căsăpirea infamelor creaturi. Acestea pătrund în lumea noastră printr-un aşa-zis „portal“, invadând-o cam ca extratereştrii din filmele SF.

Intruşii mai fac greşeala s-o răpească şi pe o frumoasă prinţesă, Isabelle, „şi-astfel dorinţa-i gata“. Jack îi atacă pe uriaşi chiar în bârlogul lor, şi de-aici încolo filmul devine o luptă continuă cu liotă de creaturi, măcelărite sistematic de eroul principal. Diferenţa între povestea aşa cum o ştiam şi filmul lui Singer este
similară celei dintre „Alien“-ul lui Ridley Scott, primul din serie, şi următorul, „Aliens“ al lui Cameron: creaturile sunt mai multe, mai feroce şi indiscutabil mai
agresive.

Rescrieri marca Hollywood

„Jack şi uriaşii“ se încadrează într-un pluton mai larg de filme recente, practic una dintre ultimele găselniţe ale producătorilor hollywoodieni, aflaţi de multă vreme într-o pană crasă de inspiraţie. Basmele clasice, ale Fraţilor Grimm sau ale altora, sunt despuiate de caracterul lor feeric, inocent, de adresabilitatea pe care-o aveau pentru cei mici, şi transformate în nişte poveşti sângeroase, pline de atrocităţi, dar unele comerciale, care nu implică privitorul cu nimic. Publicul e acum în primul rând cel adult, acel spectator de mall de care vorbeam mai sus.

Aşa încât băieţelul Jack e acum un luptător imbatabil, iar copilaşii Hänsel şi Gretel au crescut şi s-au transformat în doi „vânători de vrăjitoare“ necruţători. Ne-am procopsit astfel cu o întreagă serie de adaptări, care de care mai rizibilă: o nouă „Scufiţa Roşie“ („Red Riding Hood“, 2011 – aproape nicio legătură cu originalul, care devine un simplu pretext pentru un film horror), în regia Catherinei Hardwicke, puerilul şi sexosul „Albă ca Zăpada şi Războinicul Vânător“ / „Snow White and the Huntsman“, recentul „Hansel şi Gretel: Vânătorii de vrăjitoare“ / „Hansel and Gretel: Witch Hunters“.

Ce caută atunci apreciatul Bryan Singer în toată povestea asta? Pentru că este un tipic caz de cineast supraevaluat. Atât Singer, cât şi alt exemplu, Christopher Nolan, au început cu un film independent care „a rupt gura târgului“, prin originalitatea scriptului în primul rând: „The Usual Suspects“/ „Suspecţi de serviciu“, respectiv „Memento“. Amândoi au continuat cu filme mediocre şi s-au cufundat în mediocritatea unor interminabile serii cu super-eroi cu osatură BD.