Puţine pelicule recente mai sunt capabile de duritatea, câteodată insportabilă, care transpare în multe dintre secvenţele filmului danez „Vânătoarea“ / „Jagten“. Şi aceasta cu toate că scenele propriu-zis grafice, naturaliste sunt minime în film şi destul de lipsite de importanţă.

Cu acest film, regizorul său, Thomas Vinterberg, a reuşit să atingă din nou, poate chiar să depăşească, intensitatea şi tensiunea secvenţelor din fulminantul său „Sărbătoarea“ / „Festen“ / „The Celebration“, din 1998. De fapt, această intensitate vine din întreaga tradiţie a literaturii şi cinematografului nordic, scandinav (spaţiu de sorginte protestantă, e important de spus). În acest context, filmele mai tinerilor cineaşti din mişcarea Dogma 95 (Vinterberg şi Lars von Trier, în primul rând) se integrează perfect.

„Neînţelegerea“

Filmul demonstrează un adevăr înspăimântător. Chiar şi în cele mai avansate societăţi care au existat vreodată pe planetă, cele care au făcut cel mai mult pentru fericirea fiecărui individ în parte, adică cele nordice, mai precis scandinave (Danemarca, Norvegia, Suedia, Finlanda, Islanda - vezi, pentru aceasta din urmă, şi mai vechiul „Noi albinosul“, debutul lui Dagur Kári), Cel Rău nu doarme. Astfel, intensitatea dramelor produse de „neînţelegere“ (A. Camus) este la fel de mare ca oricând în istorie.

Un om ca oricare altul, cu un comportament ireproşabil, ex-profesor, dar acum lucrând la o grădiniţă de copii, îşi vede viaţa complet distrusă în doar câteva clipe, în urma unei minciuni iresponsabile. O dată răul produs, e foarte greu, poate imposibil, ca lucrurile să mai revină la starea iniţială, ca ele să mai decurgă în mod firesc.

Mads Mikkelsen, un superstar

Nimeni nu vrea să facă răul în această poveste, dar toţi contribuie, într-un fel sau altul, la instalarea şi la progresia acestuia. Evoluţia scenariului te stupefiază şi începi să te întrebi tu cum ai fi procedat în situaţiile respective. Îţi dai astfel seama că răspunsul e greu de oferit, iar complexitatea relaţiilor interumane depăşeşte orice schematism sau simplificare.

Poate numai finalul, care dă doar impresia unui happy-end forţat, dar te aduce repede înapoi cu picioarele pe pământ, mai trebuia puţin lucrat. Desigur, „vânătoarea“ este un vechi topos narativ (astfel se intitula şi un film mai vechi, dar clasic al lui Carlos Saura din 1966, „La caza“). De aceea vorbim metaforic de „vânătoare de oameni“ sau „vânătoare de vrăjitoare“, iar astfel de poveşti se spun destul de des. Dar rar atât de bine ca în acest „Jagten“.

„Vânătoarea“ este genul de film în care actorul principal chiar contează (cum a fost şi la noi recentul „Poziţia copilului“). Fără Mads Mikkelsen, interpretul nefericitului Lucas, filmul acesta n-ar fi arătat la fel. Mikkelsen îşi merită din plin premiul de interpretare pe care l-a primit la Cannes anul trecut. Avem de-a face, probabil, cu primul star veritabil care provine din cinemaul scandinav, de la Max von Sydow încoace (vezi şi recenta sa distribuire în rolul lui Hannibal Lecter, din noul serial TV).

Semnatar Dogma 95

Desigur, în ce priveşte instalarea paranoiei colective, filmul trimite la clasicul „M – Un oraş îşi caută ucigaşul“ (1931). Pe de altă parte, prin ideea de victimă predestinată a unei colectivităţi, „Jagten“ este o variaţiune la tema din „Dogville“ (2003).

Deşi din generaţii diferite, Vinterberg şi Lars von Trier, ambii absolvenţi ai şcolii de film din Copenhaga, au plecat împreună la drum ca semnatari ai manifestului Dogma 95 (având ca „eminenţă cenuşie“ pe Mogens Rukov, profesor la Copenhaga şi scenarist). Von Trier a ajuns unde a ajuns, aproape unanim considerat un geniu contemporan. După filme inegale, ca „Numai dragostea“ / „It’s All About Love“ (2003), „Dragă Wendy“ / „Dear Wendy“ (2004) şi „Submarino“ (2010), Vinterberg dă din nou lovitura, cu acest „Vânătoarea“. 

Info

Vânătoarea / Jagten / The Hunt (Danemarca, 2012)

Regia: Thomas Vinterberg

Cu: Mads Mikkelsen, Thomas Bo Larsen, Annika Wedderkopp

Rulează la: Grand Cinema Digiplex Băneasa

5 stele