Deşi vor mai fi multe filme proaste până la sfârşitul anului, este greu de crezut că va mai fi unul ca acest „Oblivion. Planeta uitată“. Este vorba aici atât de nivelul puerilităţii, care atinge cote stupefiante, cât şi de cota pretenţiilor financiare (filmul este lansat ca unul din blockbuster-urile anului) şi ca mesaj.
 
„Cântarea Pământului“
 
„Salvaţi Pământul până nu este prea târziu, este singura noastră casă“, încearcă să ne spună disperat „Oblivion“. Tom Cruise a fost ales să interpreteze rolul principal pentru ecranizarea poveştii puerile dintr-un roman grafic (carte de benzi desenate) semnat de regizorul filmului, Joseph Kosinski.
 
Problema e că această „Cântare a Pământului“ este făcută în film nu „ca pentru proşti“, ci chiar pentru proşti. S-ar putea considera că, la urma urmei, acesta este publicul-ţintă al peliculei: adolescenţi şi tineri de 20 şi ceva de ani, adepţi ai „culturii de mall“ şi lipsiţi de o reală memorie culturală. Acest public se vrea a fi trezit şi făcut conştient de farmecul lucrurilor simple.
 
Credibilitate zero
Culmea este că, în primele secvenţe, filmul lui Tom Cruise (mai degrabă decât al lui Kosinski) chiar părea să promită ceva bun şi interesant. Aveam impresia că, în sfârşit, iată un film care îşi ia în serios eticheta de science-fiction şi acordă atenţia cuvenită elementelor de tehnică şi de decor al viitorului.
 
Creativitatea realizatorilor a secat însă rapid şi, în cele din urmă, se ajunge ca orice credibilitate şi atenţie la detalii să fie aruncate la coş. Important e mesajul, nu-i aşa? Fără să mai vorbim de incredibila plasare în timp a primei călătorii spaţiale în... anul 2017. Efectul de realitate, odată acceptate premisele de plecare, este însă esenţial pentru science-fiction. Să comparăm, de pildă, cu un film recent ca „Avatar“, unde nu cred că vreun detaliu era lăsat la voia întâmplării.
 
Colecţie de clişee
 
Tom Cruise este aici un reparator de drone, rămas pe Pământul pustiit de o invazie extraterestră pentru a pune la punct ultimele detalii, în timp ce restul omenirii, aflat pe o staţie orbitală, se pregăteşte de îmbarcarea finală pentru Titan. Treptat, „Oblivion“ se transformă însă într-o incredibilă colecţie de clişee, atât general-narative cât şi intrinseci genului science-fiction.
 
Te uiţi înmărmurit şi nu ştii ce să crezi: avalanşa de imagini şi situaţii-tip este deliberată sau – mai degrabă – arată sărăcie conceptua-lă şi artistică. Cu alte cuvinte, autorul e complet lipsit de creativitate (Kosinski e aici atât autorul poveştii inspiratoare, cât şi regizorul filmului) şi atunci n-a ştiut ce să facă decât să acumuleze pe ecran lucrurile care i-au rămas în minte, din cultura lui SF, de la „Star Trek“ la „Matrix“.
 
Rezistenţa contra „etruscilor“ din spaţiu
 
„Oblivion“ îşi doreşte însă să şi spargă clişeele. Vrea să ne (re)sensibilizeze asupra frumuseţii unor lucruri simple, dar pe care le uităm, le neglijăm: cărţile sau natura (chit că e vorba de un „colţ de rai“ ca în reclamele turistice, pe un Pământ pustiit). Pentru aceasta, nu alege însă cărţi de tip Biblia, Shakespeare, Dante etc., precum în alte naraţiuni similare.
Cartea salvată de erou este doar „Lays of Ancient
Rome“ a baronului Macaulay, din care citeşte balada despre Horatius Cocles, un fel de „Muma lui Ştefan cel Mare“ a epocii victoriene, când era recitată la orice serbare şcolară. De-aici, însă, eroul lui Cruise îşi extrage motivaţia sacrificiului final pentru cauza Pământului. ;
 
 
Oblivion. Planeta uitată / Oblivion (SUA, 2013)
Regia: Joseph Kosinski
Cu: Tom Cruise, Morgan Freeman, Olga Kurylenko, Andrea Riseborough
Rulează la: IMAX Cotroceni