„Un rocker bătrân cu aripi uriaşe“, s-ar mai putea intitula, în stilul lui Marquez, această ciudăţenie de film, care intră pe ecranele noastre cu o oarecare întârziere. Dar, aşa cum se spune, mai bine mai târziu decât niciodată. Filmul s-a aflat în competiţia Festivalului de la Cannes din 2011, unde a făcut furori, chiar dacă a plecat până la urmă doar cu Premiul Juriului Ecumenic.
 
Regizor italian, actori americani
 
Este primul film de limbă engleză al italianului Paolo Sorrentino, una din marile speranţe ale cinemaului peninsular şi continental, aflat aici deja la al cincilea lungmetraj. Sorrentino dăduse lovitura în 2008, cu „Il Divo“, biografia premierului Andreotti, film câştigător al Premiului Juriului de la Cannes. Deşi nu i se poate contesta frumuseţea, „This Must Be the Place“ are darul să contrarieze, fiind un film care cere răbdare.
 
În orice caz, avem de-a face cu o peliculă realizată în bogata tradiţie a cinematografului european, cum s-ar spune, „în dulcele stil“ continental. Maniera specific europeană de a face cinema e chiar în mod conştient dată la maxim şi dusă la extrem, cu toate riscurile de rigoare. Aceasta cu toate că principalii actori sunt toţi americani, iar întreaga acţiune se întâmplă în afara continentului: la Dublin, capitala irlandeză, şi în Statele Unite. Vom vedea însă despre ce Americă vorbeşte Sorrentino, scenarist şi regizor al filmului.
 
Putem să considerăm că poveştile nu se prea potrivesc şi planurile nu se lipesc, dar cert este că avem de-a face cu unul din cele mai bizare scenarii scrise vreodată (altfel, plin de umor şi cu un simţ al replicii extraordinar).
 
Vânător de nazişti
 
Mare parte după ce începe, „This Must Be the Place“ pare un film despre condiţia starului rock, despre ce înseamnă acesta în lumea actuală, în care practic arta sa şi filozofia aferentă acesteia au murit, sunt piesă de muzeu. Este însă o pistă falsă, mai bine zis una parţială, între multiplele sensuri ale filmului.
 
Cheyenne (Sean Penn) este un ex-star rock, în jur de 50 de ani, care nu mai cântă de decenii (dacă a cântat vreodată), retras la Dublin, unde locuieşte o vilă imensă şi pustie. Uimitor, el are o soţie pompier (Frances McDormand), pe care o iubeşte încă „romantic“, după zeci de ani, şi căreia, se va vedea, îi este fidel. Până aici, am putea fi în „The Osbournes“, să zicem.
 
Totul se schimbă când Cheyenne se duce să asiste, peste Ocean, la funeraliile tatălui său, cu care nu mai vorbise de zeci de ani. Aici, el se simte dator să continue ceea ce află că fusese activitatea obsedantă a aceluia: căutarea unui gardian german, care-l umilise în timpul captivităţii dintr-un lagăr nazist. Respectivul s-ar ascunde pe undeva prin State, de-aici road-movie-ul delirant care urmează.
 
Putem să considerăm că poveştile nu se prea potrivesc şi planurile nu se lipesc, dar cert este că avem de-a face cu unul din cele mai bizare scenarii scrise vreodată (altfel, plin de umor şi cu un simţ al replicii extraordinar).
 
Un alt Peter Pan
 
Cu coafura sa bizară şi machiajul gotic, Cheyenne – un tur de forţă pentru Sean Penn, la unul din cele mai bune roluri ale sale – aduce a Edward Mâini-de-foarfece, dar el este de fapt un alt Peter Pan. A refuzat să „crească“, din cauza unei tragedii care i-a frânt cariera muzicală, şi este în realitate un copil mare.
 
Masca sa ascunde un suflet chinuit, chiar dacă Cheyenne are acum 50 de ani. Călătoria în America reprezintă maturizarea sa, iar cel care se întoarce în Irlanda nu mai este „copilul“ care a plecat. Personajul lui Sean Penn este superb şi îţi rămâne în minte mult după terminarea filmului.
 
Filmul este unul din cele la care excesul de formă copleşeşte conţinutul, deşi acesta, cum spuneam, evident, există.
 
Rocker hit: Ochi pentru ochi / This Must Be the Place (Italia-Franţa-
Irlanda, 2011)
 
Regia: Paolo Sorrentino
 
Cu: Sean Penn, Frances McDormand, Judd Hirsch, Harry Dean Stanton, David Byrne
 
Rulează la: Grand Cinema Digiplex Băneasa