A rezultat „Amour“, cea mai bună piesă a filmografiei sale, precum şi şansa unor roluri uriaşe, de final de carieră, pentru doi mari actori francezi: Jean-Louis Trintignant (82 de ani) şi Emmanuelle Riva (va împlini 86 de ani pe 24 februarie).

Un film de dragoste

„Amour“ nu este un film despre dragostea romantică supravieţuitoare într-un cuplu octogenar (ambii profesori de muzică şi intelectuali rasaţi), aşa cum ne-ar putea face să credem primele secvenţe. Nu este în primul rând nici despre felul în care unul dintre parteneri (în cazul de faţă bărbatul, dar putea fi foarte bine şi invers) îl îngrijeşte cu devotament pe celălalt, atunci când starea de sănătate începe să i se deterioreze în mod accentuat.

Titlul este „Amour“ şi nu altul, aşadar acest film este despre dragoste, mai puţin despre altceva. Adevărata iubire, adevăratul sentiment este cel care se verifică după o viaţă trăită împreună sau în situaţii limită de felul acesta. „Amour“ este, de fapt, despre cel mai mare sacrificiu de sine pe care îl poate face cineva din dragoste, pentru a-l respecta pe celălalt, ca om, şi dorinţa acestuia.

Dreptul la umanitate

Singurul film cu care „Amour“ ar putea fi cât de cât asemănat este „Marea interioară“/ „Mar adentro“, capodopera spaniolului Alejandro Amenabar din 2004. Evident, cele două nu au nicio legătură stilistică, dar în amândouă filmele este vorba despre dreptul de a părăsi viaţa.

Câteodată, acest drept te poate defini mai mult ca fiinţă umană, îţi poate asigura respectul de sine. Este teza îndrăzneaţă a acestor filme, situate la limita moralei (creştine), dar în realitate cu o mai puternică încărcătură religioasă decât a altora.

Adevăratul minimalism

Filmele din anii 2000 ale austriacului Michael Haneke, unul dintre cei mai mari cineaşti contemporani, au avut o structură mai liniară, mai accesibilă publicului. Aceasta, dacă le comparăm cu filmele mult mai experimentale, din punct de vedere narativ, din prima sa fază de creaţie, de până la „Jocuri distractive“ / „Funny Games“ (1997). Cel mai reuşit ar fi „Pianista“ (2001), cu Isabelle Huppert, pentru că „Ascuns“/ „Caché“ (2005) şi „Panglica albă“ (2009), deşi magistral realizate, nu aveau mare lucru de spus.

Numai că în „Pianista“ – ecranizare după Elfriede Jelinek –, film de o intensitate demenţială, se întâmplau lucruri, unele – de natură sexuală – de o mare spectaculozitate, anumite caractere se aflau într-o dinamică înnebunitoare. În „Amour“, Haneke obţine efectele maxime cu mijloace minime: un singur interior, două personaje principale, cameră fixă, fără mişcări de aparat, lumină constantă, artificii plastice minime etc.

Imn iubirii

Dincolo de abilităţile strict artistice ale autorului, se poate spune şi că acest film nu ar fi fost posibil sub semnătura unui regizor de 20 sau de 30 de ani, oricât de genial ar fi acesta. Haneke a împlinit anul trecut 70 de ani, aşadar poate să vorbească realmente cu sens despre lucrurile cu adevărat importante.

Ţi se pare, urmărind filmul, că de la Apostolul Pavel încoace nu s-a mai înălţat un astfel de imn iubirii (iar aici „imn“ trebuie citit în sensul prim, adică religios). Astfel, „Amour“ se încadrează firesc şi strălucit în seria marilor opere de oricând ale umanităţii. ;

Iubire / Amour  (Franţa-Germania-Austria, 2012)

Regia: Michael Haneke

Cu: Jean-Louis Trintignant, Emmanuelle Riva, Isabelle Huppert

Rulează la: Cinema City Sun Plaza