Istoria, ni s-a spus de atâtea ori, nu este altceva decât un continuu proces de eliberare a sclavului, o continuă emancipare a acestuia, dar şi de modelare a lumii după chipul şi asemănarea sa. Titlul filmului „Django dezlănţuit“ nu trebuie citit în sensul figurat, ci la propriu, „dez-lănţuit“, de om care-şi rupe lanţurile/cătuşele.

Un Omagiu adus westernului-spaghetti

Să nu ne lăsăm înşelaţi de aceste consideraţii pseudo-filozofice.  Ca şi restul filmelor lui Tarantino, şi acesta este un omagiu adus cinemaului de serie B, în cazul de faţă  westernului-spaghetti.  Primul film Django a fost lansat în 1966 sub semnătura lui Sergio Corbucci.  Dacă am vedea doar genericul filmului, cu elementele – peisaj arid, tipul de literă, muzică –, ne-am putea crede în anii  ’60-’70, în vremea cinemaului italian „de exploatare“, aşa-numitul eurotrash.

Tarantino aduce de-acolo, în „Django Unchained“, nu numai pe Franco Nero, interpretul original al personajului, ci şi muzica lui Ennio Morricone. Secvenţele de  flash-back, cu cromatica lor  violentă, ca şi finalul apoteotic sunt realizate în aceeaşi stilistică. După masacrul final, Django nu are cum să moară şi nu are de ce să se teamă, pentru că el nu este altceva decât un personaj-clişeu, un „carton“, o figură de desen animat, cum era şi Hitler în „Inglourious Basterds“.  Ultimele trei filme ale lui Tarantino seamănă foarte mult între ele.

Toate sunt omagii aduse unor genuri ale filmului de serie B, pline de citate şi de intertextualităţi.  În „Kill Bill“ este vorba, în primul rând, de filmul de arte marţiale oriental, în „Inglourious Basterds“ de filmul italian de război al anilor ’70, de eurotrash în general, iar aici de westernul-spaghetti, o invenţie tot italiană. În plus, toate trei se încheie cu un masacru pe cinste, care a devenit deja „marca“ inconfundabilă a regizorului.

Ca şi filmul anterior, şi „Django“ se deschide cu un lung dialog în care acelaşi Christoph Waltz îşi joacă pe degete interlocutorii, incapabili să-i dea replica (numai că aici actorul austriac joacă personajul pozitiv, pe doctorul King Schultz). Dialogurile sunt, de altfel, punctul forte al oricărui film al lui Tarantino, ceea ce naşte şi aici creaţii actoriceşti: Leonardo DiCaprio este un savuros proprietar de sclavi, pe nume Calvin Candie, prinzând perfect infantilismul sângeros al personajului, Jamie Foxx este ce trebuie în rolul pistolarului, iar Samuel L. Jackson creează un impecabil rol de compoziţie.

Un Sergio Leone contemporan

Dacă în filmul „Inglouri-ous Basterds“ aveam o discuţie cinefilă între două personaje, aici îl avem pe doctorul neamţ povestindu-i lui Django legenda lui  Siegfried şi a Brunhildei, din „Cântecul Nibelungilor“. Tarantino împinge perversitatea până la a-l compara pe Django cu Siegfried, eroul naţional german. Acelaşi Schultz îi explică rasistului Calvin, într-un moment culminant, originea etnică a autorului „Celor trei muschetari“. Sclavia din acest film este extrem de brutală şi sângeroasă, semănând mai degrabă cu cea din Imperiul Roman, de unde şi preia luptele de gladiatori.

Există mari cineaşti (doar) ai formei, iar Tarantino este unul dintre ei (un altul este italianul Dario Argento). După cum se ştie, însă, forma este dată de conţinut. Ca autor al cărui cinema se hrăneşte exclusiv din cinema, Tarantino este un Sergio Leone contemporan, dar fără poezia şi, câteodată, tragismul aceluia. El  n-ar fi existat fără Sam Peckinpah, cel mai mare poet al violenţei în cinema. Peckinpah este, într-adevăr, principala sa influenţă, nu numai în acest film, pentru că e un western, ci încă de la  „Reservoir Dogs“.

Django dezlănţuit / Django Unchained
(SUA, 2012)

Regia: Quentin Tarantino

Cu: Jamie Foxx, Christoph Waltz, Leonardo DiCaprio, Samuel L. Jackson

Rulează la: City Cinema Sun Plaza