Conflict, gastronomie şi corectitudine politică

Gătitul este, de fapt, adevăratul erou al filmului „Război în bucătărie“

IDEAL Filmul „Război în bucătărie“, semnat de regizorul suedez Lasse Hallström, jonglează în mod agreabil cu stereotipiile şi prejudecăţile, construind o veselă utopie multiculturală.

Cel mai recent film al reputatului regizor de origine suedeză Lasse Hallström, adoptat de multă vreme de Hollywood, se numeşte „The Hundred-Foot Journey“, tradus la noi prin „Război în bucătărie“, şi este adaptat dintr-un best-seller semnat de scriitorul Richard C. Morais. Cu ocazia premierei filmului, cartea a fost lansată şi în România de editura Humanitas Fiction (colecţia „Raftul Denisei“), fiind publicată sub titlul „Madame Mallory şi micul bucătar indian“.

În Suedia natală, Lasse (născut Lars) Hallström s-a afirmat cu documentarul „ABBA: The Movie“ (1977) – film care a rulat şi pe ecranele româneşti din timpul lui Ceauşescu, stârnind încă nostalgii printre cinefili – şi, mai ales, cu marele succes „Viaţa mea de câine“ (1985). Adoptat de studiourile americane, începând cu „Once Around“ / „Încă o dată“ (1991), Hallström s-a specializat în filme sentimentale, la graniţa dintre dramă şi melodramă, construite cu sensibilitate şi umor.

În Sudul Franţei

Din cariera prolifică hollywoodiană a regizorului, filmul de acum poate fi apropiat cel mai mult de marele său succes din anul 2000, „Chocolat“ / „Ciocolată cu dragoste“, cu Johnny Depp şi Juliette Binoche. La fel ca şi acolo, este vorba de un conflict construit în jurul produselor alimentare (plasat tot în Sudul Franţei), la fel ca şi acolo, avem de-a face cu un întreg complex de prejudecăţi şi rea-voinţă care trebuie depăşit. „Război în bucătărie“ nu se ridică însă la complexitatea intrigii din filmul de acum 14 ani, nu are o galerie la fel de ataşantă de personaje secundare ca acolo şi, probabil, nu va constitui un succes comparabil cu cel de atunci.

De data aceasta, avem de-a face cu un conflict intercultural, ba chiar câteodată interrasial, plasat într-o mică localitate din Sudul Franţei, dintre reprezentanţii a două restaurante. Este vorba despre cel al doamnei Mallory (Helen Mirren) – „Salcia Plângătoare“ / „La Saule Pleureur“ –, care conservă cu demnitate tradiţia seculară a bucătăriei „clasice“ franceze, şi locanta proaspăt deschisă peste drum, „Casa Mumbai“ / „Maison Mumbai“. Aceasta din urmă aparţine unei familii de imigranţi musulmani provenind tocmai din India şi se revendică de la o tradiţie culinară de câteva ori multimilenară.

Orient şi Occident

Filmul reciclează în mod agreabil o serie întreagă de prejudecăţi şi stereotipuri culturale şi rasiale, des tratate în mod ironic în producţiile cinematografice destinate marelui public. În primul rând, este vorba despre cele pozitive, de care se bucură întotdeauna (în mod discriminatoriu, conform conceptelor „corectitudinii politice“) imigranţii şi cei de culoare (chiar, de ce nu se face niciodată un film cu imigranţi proşti şi leneşi?): familia Kadam a părăsit India în urma persecuţiilor având drept cauză un conflict interetnic şi interreligios, tatăl (Om Puri) şi fiul (Manish Dayal) sunt reprezentanţii unei tradiţii multimilenare etc.

O altă serie de stereotipii este cea despre Franţa şi comportamentul „tipic“ al francezilor, subiect drag producţiilor de peste Ocean (vezi „Le divorce“ al lui James Ivory, din 2003, ca unul dintre cazurile cele mai reprezentative, plus multe alte filme de dinainte şi de după). Ciudat este că reprezentanta acestora, Madame Mallory (nume englezesc, de altfel), este jucată de una dintre cele mai tipic „britanice“ actriţe, reputata Helen Mirren. Filmul plăteşte, însă, tributul necesar limbii engleze, în care se înţeleg toate personajele şi care a devenit noul vehicul universal de comunicare (spre deosebire de franceză, care a avut acest statut până în secolul XX).

Este vorba despre două culturi: una orientală, a excesului (de exemplu, mirodeniile se presară cu pumnul, nu cu parcimonie, ca în Franţa), şi cea clasic-occidentală, a rafinamentului şi a aşa-numitului „bun gust“, care încearcă să-şi apere propria definiţie a acestuia. În final, însă, cele două culturi vor coabita, ba chiar se vor contopi – conform utopiei multiculturalismului –, şi personajele vor depăşi clişeul perorat la un moment dat conform căruia „indienii nu pot fi francezi şi viceversa“. (De altfel, asistăm la un moment dat şi la o uluitoare demascare a unora dintre versurile Marseiezei – imnul naţional francez – ca fiind de esenţă fascistă, expresie a unui rasism pe care, în genere, nu-l mai percepem acum, când cântăm – sau fredonăm – melodia lui Rouget de Lisle, rasism căruia Mme Mallory îi contrapune alte valori – celebrele „Liberté, égalité, fraternité“ – ale Revoluţiei Franceze.)

„Viaţa e frumoasă“ (?)

„The Hundred-Foot Journey“ face parte din acea (lungă) serie de filme care vrea să te convingă cu orice preţ că viaţa este frumoasă, chiar dacă toate elementele sunt în defavoarea ideii. La fel era şi, acum trei ani, filmul britanic cu bătrâni „The Best Exotic Marigold Hotel“ (Judi Dench, Maggie Smith, Tom Wilkinson, Bill Nighy, Ronald Pickup), la fel era, în anii ’90, un vârf al „corectitudinii politice“ în cinema care a fost „As Good as It Gets“ / „Mai bine nu se poate“ (1997), în care un mizantrop irevocabil (Jack Nicholson), sub influenţa unei chelneriţe cu „inimă de aur“ (Helen Hunt), ajunge să se împrietenească cu un homosexual (Greg Kinnear) şi un negru (Cuba Gooding jr.) şi, în general, să accepte cu bucurie orice minoritate de pe faţa pământului. Şi, atenţie, vorbim de filme bune.

Apogeul este dat de filmul lui Roberto Benigni din acelaşi an 1997 „La vita è bella“ / „Viaţa e frumoasă“, în care aserţiunea este dovedită de un tată micuţului său în interiorul unui lagăr de concentrare nazist. Dincolo de controversa pe care a născut-o, filmul rămâne unul dintre cele mai bizare făcute vreodată, un vârf al îndrăznelii, al asumării prostului-gust şi al umanismului scrâşnit (nu discutăm aici, evident, de geniul comic al lui Benigni, pe linia înaintaşilor săi Chaplin şi De Sica, sau de minunata prestaţie a Nicolettei Braschi din prima şi superba parte a filmului).

Revenind la „Război în bucătărie“, mai există un personaj prezent în permanenţă în subtextul filmului: este mirificul peisaj din sudul Franţei, aşa-numita Midi / Provence, o atmosferă (şi lumină) unică, favorită a multor pictori (Monet, Renoir, Van Gogh, foviştii), scriitori (Eugène Ionesco) şi cineaşti (chiar dacă Hallström se mulţumeşte, în general, să ilustreze destul de plat, de fără vigoare, ceea ce se presupune şi de către scenariu a fi un topos paradisiac) – loc binecuvântat concurat, în Europa meridională, doar de Toscana („Stealing Beauty“ al lui Bertolucci) sau de Peninsula Iberică (cu un plus pentru Portugalia). De altfel, şi mai vechiul „Chocolat“ era plasat în aceeaşi regiune, iar un film care redă magistral farmecul zonei (şi al luminii speciale de-acolo) este superbul „A Good Year“ / „Un an bun“ (2006) al lui Ridley Scott, concentrat de data aceasta pe producţia viticolă din Sudul Franţei.

Info

Război în bucătărie / The Hundred-Foot Journey (SUA, 2014)
Regia: Lasse Hallström
Cu: Helen Mirren, Om Puri, Manish Dayal, Charlotte Le Bon

2 stele