O astfel de clipă a desprinderii a ales apreciata cineastă franceză Céline Sciamma, pentru cea mai nouă producţie a sa, Petite maman, filmată în 2020, în condiţiile restricţiilor impuse de pandemia covid 19 şi lansată la Festivalul de Film de la Berlin, în martie 2021, atunci când putea fi văzut în România tulburătorul său Portret al unei femei în flăcări, anterioara sa producţie pe care unii critici nu s-au sfiit a o numi o capodoperă şi care i-a adus şi Premiul pentru Cel mai bun scenariu, la Festivalul de la Cannes (2019).

În acest weekend, Mami a intrat şi pe ecranele din România, fiind distribuit de Transilvania Film, care l-a prezentat în iulie 2021, în avanpremieră, la Cluj-Napoca, la cea de a 20-a ediţie a TIFF, unde ţesătura afectivă complexă a filmului a impresionat publicul junior şi senior.

“Rămas bun” le spune o frumoasă fetiţă de opt ani locatarelor singuratice ale unui elegant azil, acolo unde tocmai s-a stins bunica sa. Dar copila rămâne cu remuşcarea că nu şi-a luat la timp adio şi de la bunica, fiindcă n-a ştiut că va muri. Aşa începe călătoria emoţională din această bijuterie cinematografică de nici 75 de minute, scrisă şi regizată de Céline Sciamma, în care firul autobiografic se împleteşte subtil în ţesătura unei poveşti neconvenţionale (ca toate istoriile scrise şi filmate de Sciamma).

Părinţii copilei trebuie să golească acum casa bunicii, dar amintirile iscate de obiectele din jur, de caietele copilăriei şi de parfumul mâinii bunicii, rămas pe mânerul bastonului, se dovedesc a fi prea mult pentru mama fetiţei Nelly. În final, mama (Margot Abascal) părăseşte casa din pădure, nu înainte de a fi intrat împreună cu fiica ei, în lumea de poveste, cu leoparzi, în semiîntunericul de catifea al dormitorului copilăriei.

Dar mama nu dispare decât aparent. Căci, plecată să se joace în crângul unde şi mama ei se jucase în copilărie, Nelly (Joséphine Sanz) întâlneşte o altă fetiţă de vârsta ei, ce-i seamănă perfect (Gabrielle Sanz, sora ei geamănă, în realitate) şi despre care, împrietenindu-se, înţelege, cu mintea ei de om matur, că este chiar mama ei, la vârsta copilăriei. “Eu sunt copilul tău”, îi spune. Şi, jucându-se împreună, ajunge să afle şi să înţeleagă mai multe despre mama ei, pe care simte nevoia să o protejeze.

În maniera ei poetică şi sofisticată, Sciamma vorbeşte implicit despre distanţa dintre generaţii, chiar în interiorul aceleiaşi familii şi imaginează o manieră fictivă de a o depăşi. O distanţă oarecum inevitabilă, căci ce ştim noi, copiii, despre părinţii şi bunicii noştri, decât ceea ce am trăit lângă ei? Dar viaţa şi fiinţa lor nu se reduce doar la atât.

Prin această naraţiune a copilăriei, în care timpul este cel al trăitului, dar şi cel al imaginarului, ce permite trecutului să fie prezent, regizoarea rămâne fidelă privirii sale feminine/feministe asupra temelor ce au preocupat-o încă de la debutul cinematografic, cele legate de identitatea individuală feminină, fie că e vorba de neliniştile copilăriei (acest Petite maman), de tentaţiile şi incertitudinile adolescenţei (Naissance des pieuvres, Tomboy, Bande de filles), sau de certitudinile erotice ale maturităţii, neconforme cu regulile sociale şi, de aceea, ascunse (Portrait de la jeune fille en feu).

Dar în Mami, Sciamma adoptă cu delicateţe, exclusiv perspectiva acestei copile ce priveşte lumea cu inteligenţa unui om matur, fără a pierde nimic din bucuria descoperirii, caracteristică mai ales copilăriei. Totul este privit prin ochii acestui fetiţe, iar Claire Mathon, semnatara imaginii, a sprijinit somptuos viziunea regizorală, coborând camera de filmat la nivelul privirii fetiţei şi redând prin ochii copilei, acest univers redus la vreo două ambianţe, casa copilăriei şi pădurea fermecată.

Nimic în acest film nu mizează pe raţiunea rece a demonstraţiei. Dimpotrivă, într-un strat cald de afectivitate se alcătuieşte fiecare nod narativ, generat de experienţa umană dificilă a înfruntării morţii, privită, şi aceasta, prin ochii lui Nelly care vorbeşte natural despre moarte şi despre celelalte lucruri descoperite în relaţia de trăire-joc cu Marion, mama-ei-copil, fie că joacă rolurile adulţilor familiei, fie că ridică un fort în padure –cel din amintirea mamei- sau că ascultă muzica viitorului, adică cea de azi, cu mama-copila-de-ieri.

Trecerile între trecut şi prezent, care este viitorul trecutului, reprezintă regula de funcţionare a acestei temporalităţi fluide, caracteristice lumii de poveste în care trăieşte fetiţa. Încât ne-am putea întreba dacă filmul n-ar putea fi privit şi ca istoria din visul fetiţei. Sciamma lasă liber drumul tălmăcirilor publicului.

Orice variantă de interpretare a acestei povestiri multistratificate am alege, că e tunelul timpului sau visul copilei, trebuie să admirăm măiestria cu care regizoarea construieşte din foarte puţine elemente, acest univers ambiguu al suferinţei şi descoperirii. Care, deşi reuneşte toate timpurile în simultaneitate, nu are nimic sci-fi şi care, deşi funcţionează după legile imaginarului, nu-şi pierde nimic din materialitatea trăitului.  

Filmat în al patrulea val al pandemiei în Franţa, Mami fructifică glorios limitările impuse de situaţia sanitară, punând în operă vechiul adagiu less is more. O casă la marginea pădurii, filmată într-o lumină artificial neutră şi pădurea însorită, în care regizoarea alerga, când era mică, i-au fost de ajuns realizatoarei, pentru a alcătui spaţiul iconic al acestei poveşti încărcate de emoţie, despre pierdere, suferinţă şi modul de a merge mai departe. Căci în final, când mama revine în casa deja golită şi-i cere scuze fetiţei că a lăsat-o singură, aceasta, cu privirea ei atotştiutoare, îndelung filmată, îi răspunde: “Nu-ţi cere scuze. A fost bine.” Şi cele două se îmbrăţişează. Acum cunoscându-se mai bine.

Dincolo de calitatea materiei ideatice şi afective a acestui film, care îl plasează pe o poziţie bună în eşafodajul unitar al creaţiei lui Céline Sciamma, Petite maman este şi un bun exemplu pentru maniera în care, la marii artişti, limitările (materiale sau ideologice) nu le inhibă creaţia, ci o stimulează, furnizând alte căi de împlinire în operă. În acest caz, un film cu care spectatorul va pleca în minte, din sala de cinematograf. Sau mai curând în suflet.   MAMI (2021)

Scenariul, costumele şi regia: Céline Sciamma

Imaginea: Claire Mathon

Muzica: Jean-Baptiste Laubier

Montajul: Julien Lacheray

Cu:  Joséphine Sanz, Gabrielle Sanz, Nina Meurisse, Stéphane Varupenne, Margot Abascal