Cele mai bune filme horror din toate timpurile

Cele mai bune filme horror includ titluri precum „Halloween“, „Alien“, „Psycho“, „The Shining“ şi „The Exorcist“, genul horror fiind dintotdeauna o atracţie pentru publicul dornic să vadă poveşti brute, cu elemente de necrezut, unele chiar inspirate din realitate sau duse la extrem.

„The Ring/Avertizarea“ (2002)

Unele dintre cele mai bune filme de horror sunt cele de inspiraţie japoneză, care pot să fie mult mai inventive şi încărcate de suspans, spre deosebire de cele de inspiraţie americană. Unul dintre aceste filme este şi „The Ring/Avertizarea“, un remake după pelicului lui Hideo Nakata, „Ringu“, care are la bază legenda urbană conform căreia dacă priveşti o anumită casetă video vei primi un apel telefonic în care o voce va spune că mai ai doar o săptămână de trăit. Rachel Keller (Naomi Watts), reporter la un ziar, devine protagonsita filmului după ce investighează moartea a patru adolescenţi care au văzut caseta şi au murit după o săptămână. După ce vede caseta, la rândul ei, află că mai are o săptămână de trăit, dar încearcă să descifreze misterul.

„The Omen“ (1976)

Distins cu un premiu Oscar, „The Omen“, regizat de Richard Donner, intră la rândul său în top zece cele mai bune filme horror. Este, de altfel, primul lungmetraj al seriei cu acelaşi nume. Copilul lui Kathy Thorn (Lee Remick) se naşte mort, dar soţul ei, Robert (Gregory Peck) îi ascunde adevărul pentru a o proteja. Astfel, el înlocuieşte copilul lor cu un nou-născut rămas orfan, fără a şti că aceasta avea origini satanice. Oroarea începe în ziua în care Damian împlineşte cinci ani, iar bona lui se sinucide în mod dramatic. La scurt timp după aceea, un preot care încearcă să îl prevină pe tatăl lui Damien îşi pierde viaţa într-un accident cumplit. Numărul victimele creşte, iar Robert, dându-şi seama că fiul lui este Anticristul hotărăşte să îl ucidă pe băiat pentru a împiedica o profeţie catastrofală. Derulat în ritm alert, „The Omen“ creează o atmosferă malefică, într-un mod care taie respiraţia spectatorilor, fiind primul film dintr-o moştenire clasică a groazei.

„Carrie“ (1976)

Bazat pe romanul omonim scris de Stephen King în 1974, „Carrie“ - unul dintre cele mai bune filme horror - a avut în distribuţie o serie de actori tineri - Nancy Allen, William Katt, Amy Irving şi John Travolta - ale căror cariere au fost propulsate de rolurile jucate. Carrie, la fel ca toate personajele regizorului Brian de Palma, îşi caută inconştient identitatea. Carrie White este o paria. Ostracizată de colegii de clasă, Carrie schimbă rareori câteva cuvinte cu aceştia. Profesoara Miss Collins este prima care îi explică fetei adevărurile despre viaţă pentru că în propria casă, mama acesteia, o credincioasă fanatică, crede că tot ceea ce este legat de sex este un păcat. Puţini ştiu însă că liniştita şi tăcuta Carrie are puteri telekinetice. De aceea, în momentul în care doi colegi pun la cale o glumă, în timpul balului de la şcoală, Carrie se înfurie şi, inconştient, declanşează un dezastru. Pelicula a beneficiat de două nominalizări la premiile Oscar şi o nominalizare la Globurile de Aur. Deşi nu a câştigat premii, „Carrie” este unul dintre cele mai bune filme horror.

„Halloween“ (1978)

Considerat unul dintre cele mai influente filme ale genului, un clasic „important din punct de vedere istoric, cultural şi estetic“, „Halloween“ a fost unul dintre cele mai profitabile filme independente realizate vreodată, reuşind cu un buget de doar 325.000 de dolari să adune 47 de milioane de dolari la box officeul nord-american (echivalentul a 150 de milioane de dolari în 2008). Mulţi critici consideră filmul ca fiind primul dintr-o listă lungă de filme slasher inspirate de filmul lui Alfred Hitchcock, „Psycho“. Pe scurt, „Halloween” (1978) este unul dintre cele mai bune filme horror

În oraşul fictiv Haddonfield, din Illinois, un criminal periculos evadează de la un spital de boli mintale şi terorizează localitatea. Acest film de groază îşi concentrează acţiunea în jurul omorurilor săvârşite de Michael Myers (Tommy Lee Wallace), devenit o figură cunoscută în rândul ficţiunii horror. La doar şase ani, în noaptea de Halloween a anului 1963, Michael îşi omoară sora mai mare şi, astfel, e internat într-un spital de psihiatrie, cel care îl îngrijeşte fiind psihiatrul pediatru doctor Sam Loomis (Donald Pleasence). După opt ani de tratament, doctorul se convinge că Michael Myers este răul pur, un adevărat „Boogeyman“. După încă şapte ani în care este ţinut închis, într-o încercare de transfer a acestuia, el reuşeşte să evadeze. Şi, în noaptea de Halloween, Michael se întoarce acasă, acolo unde începe să terorizeze tineri precum Laurie Strode (Jamie Lee Curtis).

Cele mai bune filme horror - „Alien“ (1979)

Sfidând stilul „Războiului Stelelor“, regizorul Ridley Scott a revigorat genul ieftin al monştrilor înspăimântători veniţi din spaţiu, i-a injectat imagini superbe, realizate cu un buget generos şi a creat astfel unul dintre cele mai bune filme horror SF.

Scenariul lui Dan O’Bannon, inspirat după filmul comercial „It! The Terror From Beyond Space“, foarte la modă în anii 1950, urmează schema filmelor despre case bântuite de fantome, precum „Pisica şi Canarul“, plasând însă acţiunea la bordul unei nave spaţiale. Nostromo este un uriaş remorcher spaţial cu un echipaj condus de căpitanul Dallas (Tom Skeritt), din care fac parte, printre alţii, ofiţerul Ripley (Singourey Weaver) şi pisica navei, Jones. Răspunzând unui apel de ajutor, ei descoperă o navă extraterestră părăsită şi câteve ouă ciudate. Dintr-un ou iese un mic parazit care se ataşează de Kane (John Hurt) şi ţâşneşte afară din pieptul lui în timpul mesei de dimineaţă, declanşând o criză practic fără ieşire.

Se spune că restul distribuţiei nu ştia ce urma să se întâmple, aşa că şocul şi dezgustul lor au fost adevărate. Scott dă fiori şi utilizează în mod dramatic coridoarele întunecate unde echipajul decimat îşi găseşte sfârşitul în cele două perechi de fălci larg deschise ale monstrului. Anxietatea proprie unui horror se transformă în fapt de artă prin intermediul unor efecte vizuale speciale care şi-au câştigat un Oscar: scenografia şi regia artistică incredibile îmbină elementele naturale şi metalice, fiinţa rar văzută a extraterestrului, concepută de artistul H.R. Giger capătă o statură de o surprinzătoare graţie mulţumită dansatorului masai Bolagi Badejo, arată cinemagia.ro. Toate acestea fac ca „Alien” (1979) să fie inclus în rândul celor mai bune filme horror.

Weaver a devenit legenda şi vedeta vie peste noapte în rolul curajoasei supravieţuitoare Ripley, care apare într-o vestă scurtă şi chiloţi. În final se plănuise de fapt să apară goală subliniind fragilitate fiinţei umane împotriva maşinii ucigaşe, dar studiourile 20th Century Fox au interzis scena, temându-se că filmul va fi interzis minorilor. În mod neobişnuit pentru un film horror, continuările au fost toate încredinţate unor regizori cunoscuţi pentru stilul lor vizual: James Cameron, David Fincher şi Jean-Pierre Jeunet.

Cele mai bune filme horror - „The Thing/Creatura“ (1982)

John Carpenter, un maestru al horror-ului, a făcut uz de efecte speciale extrem de elaborate, dintre cele mai înfricoşătoare realizate vreodată de magicienii Hollywood-ului, lăsând pe plan secund povestea în sine şi personajele sale. Titlul filmului se referă la antagonistul principal: o formă de viaţă extraterestră parazitară care asimilează alte organisme şi le imită. Fiinţa extraterestră se infiltrează într-o staţie de cercetare din Antarctica, luând aspectul unor cercetători pe care-i ucide, ceea ce duce la apariţia paranoiei în cadrul grupului. Din distribuţie fac parte Kurt Russell, Wilford Brimley, Keith David şi Donald Moffat.

Aparent o refacere a filmului clasic din 1951, „Creatura din altă lume“, pelicula lui Carpenter este de fapt o adaptare mai apropiată de textul şi personajele nuvelei „Who Goes There?/Cine-i acolo?“ de John W. Campbell, scrierea care a inspirat şi lungmetrajul din 1951. Aşadar nu este un remake al unui film în sensul convenţional ci o (re)adaptare a unei lucrări scrise.

„Psycho“ (1960)

Anthony Perkins îl interpretează pe nebunul Norman Bates, ale cărui casă şi motel sunt cele mai neindicate locuri pentru a-ţi petrece o seară liniştită. Nimeni nu ştie asta mai bine decât Marion Crane (Janet Leigh), ghinionista călătoare a cărei drumeţie ia sfârşit în celebra scenă din duş, în această adaptare a lui Alfred Hitchcock după romanul omonim de Robert Bloch. „În «Psycho» m-au interesat destul de puţin subiectul şi personajele. Ceea ce m-a interesat a fost să impresionez publicul cu ajutorul montajului, al imaginii, al benzii sonore şi a tot ceea ce este pur tehnic. Este o mare satisfacţie pentru noi să folosim arta cinematografică pentru a crea emoţie. Şi în «Psycho» am reuşit acest lucru“, spunea Hitchcock în 1966 despre pelicula care avea să fie inclusă în top zece cele mai bune filme horror ale tuturor timpurilor.

„The Texas Chain Saw Massacre“ (1974)

Filmul prezintă povestea unui grup de prieteni care devin victimele unei familii de canibali în timpul vizitei lor la o casă veche. Deşi a fost comercializat iniţial ca fiind bazat pe evenimente reale pentru a atrage o audienţă mai mare, povestea sa este complet fictivă; totuşi personajul Leatherface şi mici detalii din scenariu au fost inspirate din crimele reale ale lui Ed Gein (n.r. - unul dintre cei mai faimoşi criminali din istoria Statelor Unite ale Americii care a şocat prin brutalitate, deşi doar două crime au fost dovedite). Regizorul Tobe Hooper a produs filmul cu un buget de doar 300.000 de dolari, câştigând 30 de milioane de dolari la box office-ul domestic, deşi conţinutul violent al peliculei nu a fost apreciat în primă instanţă. Filmul este creditat cu originarea câtorva elemente comune în genul slasher, printre care utilizarea uneltelor puternice ca armă de omor şi caracterizarea ucigaşului ca fiind o figură mare, greoaie şi înfricoşătoare. Popularitatea peliculei a dus la dezvoltarea francizei care a continuat povestea lui Leatherface şi a familiei sale, „The Texas Chain Saw Massacre“ (1974) transformâmdu-se astfel într-unul dintre cele mai bune filme horror.

„The Shining/Strălucirea“ (1980)

Ingenioasa ecranizare de către Stanley Kubrik a romanului omonim a lui Stephen King a adus faimă durabilă atât scriitorului, cât şi regizorului şi l-a propulsat pe Jack Nicholson printre superstarurile Hollywoodului. Răcnetul său rău prevestitor, „Here’s Johnny“, a devenit una dintre cele mai faimoase scene din istoria cinematografiei, „The Shining/Strălucirea“ (1980) numărându-se printre cele mai bune filme horror ale tuturor timpurilor.

Jack Torrance (Jack Nicholson), un alcoolic care vrea să se lase de băutură, îi ia cu sine pe soţia sa Wendy (Shelley Duvall) şi pe fiul lor Danny (Danny Lloyd) în hotelul Overlook, o clădire luxoasă din Munţii Stâncoşi de care a fost angajat să aibă grijă în afara sezonului turistic. Pe măsură ce săptămânile trec, fiecare membru al familiei are episoade de halucinaţii terifiante. Danny, înzestrat cu puteri psihice deosebite, este primul care îşi dă seama că hotelul a fost scena unor crime sângeroase cu mulţi ani înainte. Apoi, Jack începe să se afunde tot mai adânc în nebunie. Deşi nu-şi recunoaşte crizele, cu fiecare halucinaţie, comportamentul devine din ce în ce mai instabil, mai violent şi mai brutal. Derutată de atitudinea interiorizată a lui Danny şi de purtarea iraţionala a lui Jack, Wendy este ultima care rezistă. În final ea devine dureros de conştientă de pericolul care îl ameninţă şi, în ciuda spaimei sale isterice, reuşeşte să supravieţuiască împreună cu copilul.

Colaborând la elaborarea scenariului cu romanciera Diane Johnson, Kubrick insistă asupra temei comunicării/iluziei, pe care o amplifică prin numeroase simboluri. Tema aceasta apare recurent în film, parţial în capacitatea psihică a lui Danny de a „străluci“ dar şi prin motivul nebuniei galopante a lui Jack. În mod ciudat, Stephen King nu a fost tocmai fericit de felul în care Kubrick i-a interpretat povestea despre deteriorarea simţului realităţii şi al nebuniei. În 1997 el a scris, împreuna cu Mick Garris, scenariul unui miniserial de televiziune care respectă cu fidelitate romanul.

„The Exorcist/Exorcistul“ (1973)

Bazat pe romanul lui William Blatty din 1971, filmul combină trei scenarii într-o temă de succes care avea determine criticii de film, dar şi publicul să includă pelicula „Exorcistul” în top zece cel mai bune filme horror ale tuturor timpurilor.. O fetiţă de 12 ani este posedată de demoni şi numai un exorcist o poate salva. Ea locuieşte împreună cu mama ei în Georgetown, Washington, şi trăieşte simptome ciudate, care îi pun în pericol viaţa. Ajutorul medical nu îi poate fi de niciun folos, singura soluţie rămânând căutarea unui exorcist care să alunge demonii. Filmul a fost distins cu două premii Oscar şi patru premii Globul de aur. „«Exorcistul» este primul film de acest gen care a avut un asemenea mare succes de public. Mizând pe realism, regia lui Wiliam Friedkin este de o eficacitate exemplară care îmbină perfect climaxul, de la teroare la masca de groază a eroinei posedate de Diavol, ceea ce constituie cheia naturalului din spectacol“, scria Gerlad Lanne, în 1991, în „Dictionnaire des Filmes“.