Cannes 2022: Cu bune şi cu rele

La Festivalul cel mai invidiat din lume, pierzi uşor noţiunea timpului, şi nu mai ştii în ce zi a săptămânii eşti, totul desfăşurându-se cu viteza luminii, ca să fie racord cu Fraţii Lumiere şi Palatul cu pricina, unde seara trebuie să fii îmbrăcat elegant.

Ceea ce mi se pare un gest de respect pentru a 7-a artă, pentru cei care o iubim sincer, chiar şi când ne exasperează cu tot felul de orori, ca filmul lui Cronenberg: Crimele viitorului, o coproducţie canadiano-grecească (e preferabil să mergeţi doar la plajă în tentanta ţară a vacanţelor de vară şi nu la cinema, ca să mai daţi de vreun Lanthimos). Cei de la France2. n-au dat nici trailerul, la ora micului dejun. Din păcate în multe dintre peliculele selecţionate sunt scene întregi greţoase, inutile şi care nici măcar nu mai şochează, ci doar scârbesc. Viggo Mortensen şi Lea Seydoux fac un fel de spectacol de body horror, de o să rămânem fără chirurgi, cînd or vedea nobila lor meserie tratată cu un dispreţ de happening de bâlci. Şi ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, ca-n Amour al lui Haneke, de astă dată o mamă îşi sufocă băieţelul de 8 ani, cu perna.

Era de ajuns Coupez, cu zombii lui, şi Triunghiul tristeţii (de la cum se încruntă omul la supărare) al suedezului cu Square, Ruben Ostlund, care după o primă parte foarte reuşită, se ajunge la un Titanic jalnic, fără a rata minute în şir cu răul de mare şi consecinţele imediate! Plus o supravieţuirea cinică pe o insulă, ca-n reality show-uri.

În schimb, nişte poliţiste foarte reuşite  : Noiembrie, cu Jean Dujardin şi Sandrine Kimberlain  (fosta soţie a preşedintelui juriului Vincent Lindon şi care e genială şi în Cronica unui flirt trecător) despre anchetarea atentatului de la Bataclan, la doar câteva zile după drama de la Colectiv, şi pentru care verdictele definitive, ca şi la noi, abia anul acesta vor fi date. Al doilea În noaptea 12, tot după fapte reale, şi cazurile care rămân nerezolvate. Iar în competiţie, unul foarte complex, al lui Park Chan-wook : Decizia de a pleca, unde un poliţist insomniac trăieşte o idilă neobişnuită cu o suspectă, cu răsturnări de situaţie demne de cel pe care atât de mult îl admiră sud-coreanul, după cum am aflat din interviul pe care i l-am luat cândva la Institutul Francez din Bucureşti : Alfred Hitchcock.

Şi Iranul vine cu Păianjenul sfânt şi un justiţiar criminal în numele Coranului. Actori de o mare subtilitate şi un subiect delicat, în lumea islamului.

Joyland primul pakistanez selecţionat la Cannes, cu viaţa de famile, cu muzică şi dansuri, cu aplauze la scenă deschisă în timpul proiecţiei, dar şi cu un transexual ataşant/ataşantă.

Marea dezmăgire Les Armandiers, şcoala de teatru a anilor 80, ţinută de Patrice Chereau (interpretat neconvingător de Louis Garrel, care l-a făcut şi pe Godard, acum ceva vremeşi pe Yves Saint Laurent), regizor care nu se mai poate apăra, căci a fost secerat de un cancer acum 9 ani, şi căruia îi vom fi recunoscători că a creat, în 1994, o Regină Margot cu Isabelle Adjani (prezentă la premieră, îmbrăcată bizar şi probabil oripilată de nereuşita realizatoarei Valeria Bruni Tedeschi, cumnata lui Sarkozy).

Azi la Bucureşti e avanpremiera eveniment la Cine City cu Top Gun, şi pe Croazetă Metronom, la Un Certain Regard, cu şanse şi la Camera d’Or, pentru debutul lui Alexandru Belc ! Succes / Merde, pe limba lui Moliere!