În aceeaşi zi, două filme cu aer de soap-opera, de telenovelă (fără a mai socoti şi pelicula din deschidere, care cam tot pe acolo bate, dar ceva mai sofisticat)! Fetele soarelui/Les filles du soleil e un scenariu regizat de o femeie, Eva Husson, despre acest batalion condus de o frumoasă, Golshifteh Farahani, şi relatată de o corespondentă de război jucată de nesărata Emmanuelle Bercot (care a mai luat un premiu surprinzător pentru My King)! Plin de flashback-uri care să stârnească lacrimi, să cerşească multă compătimire, fără să înduioşeze propriu-zis, începe şi se termină precum Cântarea României, cu coperţi (prefer varianta iniţial singura corectă, coperte), plus un lung articol, citit din off, de ziaristă peste genericele nesfârşite care curg minute în şir, care să rezume povestea şi să-i dea contur, să recapitulăm! Au urmat aplauze şi nişte huiduieli solitare! Parcă văd că juratele vor cădea în plasă şi o să-i dea ceva! Ştiu, misoginia e fără frontiere şi ar trebui măcar un pic stăvilită că e greu de stârpit, dar nu aşa! (Apropo, marea teamă a unui terorist musulman e să nu fie ucis de o femeie, că nu mai ajunge în Paradis!) Şocul cel mare a fost când l-am auzit pe Christophe Honore, care a mai făcut un film cu victimele SIDA ale anilor 90, după comentatul şi adulatul 120 de bătăi pe minut, Plaire, aimer et courir vite/ Plăcut, văzut, fugit care declara, într-o emisiune, cu nonşalanţă şi dispreţ, că homosexualitatea pentru femei nu se compară cu a lor! Adică ei sunt mai presus de tot şi mai ales de cei care decid, care au puterea, conservatorii!

Şi a venit Girl/Fată, un film belgian flamand în care un băiat e în stare de orice sacrificii, oricât de radicale ar fi ele, ca să devină din Victor/Lara… primă balerină! O interpretare demnă de un trofeu (la secţiunea Un certain regard) pentru un puşti găsit la o şcoală de dans, dar cu mare talent dramatic! Tot la secţiunea paralelă Gueule d’ Ange/Mutră de îngeraş cu Marion Cotillard în rol de mamă alcoolică şi iresponsabilă, nimfomană şi cu o fetiţă cam antipatică, Ayline Askoy–Etaix (oare rudă cu celebrul şi de curând dispărutul pantomim, precum Chino Darin din celălalt Înger din Argentina, care este fiul lui Ricardo Darin din Ştie toată lumea), de care te ataşezi greu ca spectator şi care, lăsată de izbelişte, descoperă şi ea băuturica şi e cât pe ce să devină o Lolita, dar nu se compară nici cu Micuţa lui Louis Malle (să nu uit, oare n-au nimic de spus cei de la protecţia copilului, mai ales că sunt şi nişte scene de amor explicit la care a asistat din sală puştoaica în vârstă de 8 ani în script şi care pe scenă părea deja uşor nevrozată şi a dat într-un plâns fără rost!). Aplauze furtunoase pentru un aparent happy-end!  

Revenind la serialele de doi bani (că nu pricep de ce nu cizelează preferinţele cele de calitate ca Poirot sau Downtown Abbey), cel mai bun exemplu l-am dedus din documentarul despre anul colosal al lui Ingmar Bergman, 1957, în care a creat 2 filme cult: A 7-a pecete şi Fragii sălbatici, a montat 4 piese, a făcut un telefilm şi o lucrat şi la o piesă radiofonică, după ce urmărea cu nesaţ micul ecran, din declaraţia unei dintre cele vreo 4 amante simultane, 6 copii din 3 căsătorii cu acte, Liv Ullman, cu care a văzut Forsythe Saga!

Pe scurt, atenţie la ce vă uitaţi, ca să ştim cu ce ne asasinaţi!