Candidaţii ca nişte marionete ale consultanţilor de campanie electorală

Ieşit pe piaţă în 2015, fără a sparge cerul în materie de box office, filmul „Our brand is Crisis“ (Brandul nostru e criza), regizat de David Gordon Green, se inspiră dintr-un fapt real.

În 2002, politicianul şi omul de afaceri Gonzalo Sánchez de Lozada Sanchez de Busamante candidează pentru prezidenţialele din Bolivia. El a mai avut un mandat prezidenţial, între 1993-1997. Pe lîngă reforme politice, regimul Lozada procedase la o privatizare a bogăţiilor boliviene în beneficiul companiilor străine. Pierderea capitalului de simpatie şi vîrsta (62 de ani) fac din el un politician expirat, fără nicio şansă la prezidenţialele din 2002, dominate de tînărul Evo Morales (în vîrstă de doar 43 de ani, om de Stînga, carismatic). Politicianul american apelează la o firmă americană de consultanţă. Aceasta face minuni. Sánchez de Lazada ajunge preşedinte. Filmul îşi are rădăcina în acest fapt real.

Dacă el ţine cont de datele realităţii sau născoceşte, n-are importanţă. Importanţă are adevărul pus puternic în valoare: în lumea de azi alegerile sînt cîştigate de echipele de specialişti şi nu de candidaţi.  În aceste condiţii, campaniile nu mai sînt confruntări între oamenii reali, candidaţii, ci între oamenii care joacă un rol, toţi ceilalţi din real făcînd parte dintr-o regie uriaşă.

Specialista în campanii electorale, splendid interpretată de Sandra Bullock, se numeşte Jane Bodine, poreclită şi Jane Calamity. De succes cîndva, ea se retrage după înfrîngerea umilitoare din partea principalul ei concurent, consultantul Pat Candy. Jane e invitată să se înscrie în luptă de membrii echipei deja angajate de candidatul Pedro Castillo, politicianul expirat, fără nici o şansă în faţa adversarului mai tînăr, mai carismatic, convingător prin programul de înnoire a societăţii boliviene. Ajunsă la faţa locului, în Bolivia, Jane lasă impresia unei aduse cu forţa. De la început, văzîndu-l pe Castillo, ea proclamă că n-are nici o şansă. Şi totuşi ea se angajează în bătălie, reuşind în final o minune.

Imboldul ar putea surprinde pe cei care mai cred că alegerile – libere şi corecte – sînt o confruntare de fair-play între mai mulţi sau mai puţini candidaţi. Jane e îmboldită nu de gîndul banilor, nici măcar de visul unei noi victorii, ci de întîlnirea cu Pat Candy, şeful de campanie al lui Rivera, adversarul lui Castillo. Se pare că între cei doi e o pricină mai veche, răspunzătoare de un eşec răsunător, ultimul înainte de retragere, al lui Jane.

Pe parcursul filmului, avatarurile relaţiei dintre cei doi curg paralele cu avatarurile bătăliei dintre cei doi candidaţi. Jane face din victoria lui Castillo victoria sa asupra lui Pat Candy. Bătălia dintre Castillo şi Rivera e infinit mai puţin sîngeroasă decît cea dintre Jane şi Pat Candy. Războiul dintre cei doi, asumat de Jane ca pe ceva personal, ia forma atît a şicanelor reciproce, cît şi a loviturilor sub centură date de candidaţi unul altuia. Manipulîndu-l pe Pat Candy, Jane face ca adversarul lui Castillo să citeze din Goebbels la confruntarea finală de la tv. Nu e limpede dacă Jane a vizat victoria lui Castillo sau umilirea lui Pat Candy.

Concentrîndu-se pe războiul dintre cei doi, filmul împinge spre marginile scenei pe cei doi candidaţi. Mai ales în partea dinspre Jane, spectatorul vede toate loviturile puse la cale de consultanţi, planurile de bătălie, reacţiile la provocările celuilalt candidat. Impresia puternică, zdrobitoare chiar, e că, pînă la urmă, candidaţii nu există sau, mă rog, sînt lipsiţi de importanţă. Singurii care contează sunt consultanţii!

Cînd Castillo refuză mijloacele murdare, Jane regizează o diversiune menită a-l întărîta, dîndu-i impresia că adversarul nu şovăie să apeleze la lovituri sub centură.

O primă concluzie a peliculei ar fi următoarea: în lumea de azi, candidaţii, deşi oameni, sînt simpli marionete ale consultanţilor. Aceştia comandă candidatului ce să facă, ce să spună, cum să se îmbrace.

Într-un film idiot cu Matt Damon, „The Adjustement Bureau“ (2011), candidatul la postul de guvernator, David Norris, dezvăluie unei săli pline, pocnit de o criză de sinceritate, că nimic din ce poartă nu provine din voinţa lui. Pantofii – zice el – sînt astfel aleşi, încît să nu sufere electoratul sărac prin scumpete, dar nici să dezamăgească electoratul pricopsit prin talpa ruptă.

La o ieşire în public, Pat Candy aranjează ca un aşa-zis alegător revoltat să rupă bariera de securitate şi să-i spargă un ou lui Castillo în  frunte. Castillo, coleric, îşi suflecă mînecile şi-i arde un pumn. Trucul fusese meşterit plecînd tocmai de la firea lui Castillo. Televiziunile şi ziarele fac mare caz de incident, filmat, desigur, imediat şi trimis redacţiilor de echipa lui Rivera. Echipa de campanie a lui Castillo se dă de ceasul morţii să redacteze scuze publice pentru ieşirea necontrolată.

Intervine însă Jane, consultanta diabolică. Ea spune cam aşa: nici vorbă de scuze! Trebuie să schimbăm naraţiunea, nu candidatul. Ce vrea să însemne asta? Că anumite date de esenţă ale candidatului nu pot fi trecute cu vederea de către electorat, oricît de talentată şi de harnică ar fi echipa de campanie. În aceste condiţii, echipa de campanie trebuie să schimbe naraţiunea. Adică imaginea publicului asupra realităţii şi nu asupra candidatului. Castillo se defineşte prin imaginea de coleric, de învechit şi de slab orator. Adversarul îl surclasează la aceste capitole.

Ce înseamnă schimbarea naraţiunii, astfel încît imaginea realităţii să corespundă imaginii candidatului şi nu invers? În cazul lui Castillo înseamnă modificarea imaginii asupra realităţii, încît aceasta să ceară drept preşedinte un politician vechi, coleric şi lipsit de discurs. Electoratul votează candidatul nou doar în vremuri normale. Pentru a-l face să voteze un candidat precum Castillo, trebuie ca electoratul să fie convins că sînt vremuri anormale. Altfel spus, electoratul trebuie convins că e criză!

Our Brand is Crisis! – proclamă Jane.

Şi echipa de campanie se angajează într-o bătălie de creare a imaginii de realitate boliviană dominată de criză. Această realitate are nevoie de un preşedinte care face şi nu vorbeşte. Un preşedinte cu mînecile suflecate. Prin urmare, Castillo apare în public – la poruncile lui Jane – numai şi numai cu mînecile suflecate. Diversiunea reuşeşte. Bolivienii sînt convinşi că ţara e în criză. Şi dacă ţara e în criză, trebuie votat un preşedinte precum Castelllo. Castillo învinge, chiar dacă la limită.

La cîteva zile după instalare, contrazicînd toate făgăduielile din campanie, el acceptă un cumplit acord cu FMI. Jane, dezamăgită, iese din consultanţă politică şi intră în Societatea civilă. Un happy-end idiot de tip hollywood. Cu excepţia acestui final – filmul e o capodoperă de luciditate. Sau, mai degrabă, de cinism.