La un buget de doar 9 milioane de dolari (mic, pentru o astfel de producţie), rezultatul comercial al distribuirii, de aproape 9 ori mai mare decât investiţia, este un succes. Pe ce se bazeazǎ?

Scapǎ, dacǎ poţi! este un film bine calibrat pentru publicul pe care îl ţinteşte, tinerii (cei sub 13 ani, doar cu acordul pǎrinţilor!) şi amatorii de adrenalinǎ, care sunt şi susţinǎtori ai fenomenului social tot mai rǎspândit al escape room-urilor, adicǎ al experienţelor extreme, pe care ţi le oferǎ contra cost, un spaţiu închis, din care, pe baza unor indicii, trebuie sǎ fii destul de perspicace şi de rapid, ca sǎ ieşi. Mǎrturisesc cǎ la proiecţia pentru presǎ a acestei pelicule, am aflat de la un coleg amabil cǎ astfel de spaţii de defulare au apǎrut şi în România, cǎ au chiar programe tematice, pe care le schimbǎ periodic şi...am primit şi douǎ numere de telefon pentru Bucureşti. Cum mie mi se pare cǎ evadarea din stresul cotidian se poate face şi altfel decât excitând amigdala, adicǎ centrul fricii din creier, nu voi folosi numerele, dar apreciez faptul cǎ, sociologic vorbind, existǎ şi la noi o clasǎ medie care adoptǎ comportamentele de entertainment apǎrute în sânul unor societǎţi (cele occidentale), reputate a avea o piaţǎ a muncii atât de concurenţialǎ, încât individul, stors ca o lǎmâie, simte dupǎ orele de program, nevoia unei eliberǎri prin exces senzorial. Iar astfel de experimente sfârşesc uneori rǎu, cum s-a întâmplat de curând cu cele cinci tinere moarte în incendiul izbucnit într-o astfel de camerǎ a evadǎrii din Polonia.

Exploatând acest trend, absolventul şcolii de film californiene, regizorul Adam Robitel, alǎturi de cei doi scenarişti, Bragi Schut şi Maria Melnik, au construit  povestea a şase indivizi care nu se cunosc, provin din medii sociale diferite şi care ajung într-o astfel de camerǎ a evadǎrii, dupǎ ce au primit câte un misterios cadou, un cub negru pe care a trebuit sǎ aibǎ perspicacitatea de a-l deschide, primind astfel o invitaţie la jocul adrenalinei din escape room.

Numai cǎ ceea ce ei se aşteaptǎ a fi excitaţie şi divertisment, plus un premiu de 10.000$ se dovedeşte a fi o cursǎ pentru supravieţuire: cei şase (magnifici) descoperǎ cǎ nu pot pǎrǎsi sala de aşteptare, ce devine un cuptor în care se prǎjesc, în timp ce cautǎ disperaţi, fiecare cu perspicacitatea sa, dar lucrând împreunǎ, indiciile pentru a scǎpa din iadul roşu, în cǎutarea ieşirii definitive.

În ultima clipǎ reuşesc sǎ treacǎ la nivelul urmǎtor, într-un peisaj glacial, unde îngheaţǎ de frig, încercând experienţa hipotermiei şi descoperǎ cǎ jocul nu e pe “câştigǎ cine poate”, ci e pe “trǎieşte cine poate”. Dupǎ ce tânǎrul superexpert şi dependent de escape room-uri moare înghiţit de oglinda lacului îngheţat, devine clar cǎ jocul e “pe viaţǎ şi pe moarte” şi cǎ probabil inteligenţa şi rapiditatea nu sunt de ajuns, pentru a dezlega enigmele şi a descoperi indiciile, tocmai fiindcǎ maestrul de ceremonii nu e doar vreun geniu al combinaţiilor, ci este chiar un criminal, care a construit acest labirint într-o clǎdire pǎrǎsitǎ, din care nimeni nu trebuie sǎ scape viu. Şi totuşi...

La cei 40 de ani ai sǎi, regizorul Adam Robitel (care este şi scenarist, şi actor, dar nu în aceastǎ producţie) şi-a fǎcut un nume în genul filmelor de groazǎ, atât pentru marele ecran, cât şi pentru televiziune, ceea ce, pentru investitorii în proiecte, este o garanţie a veniturilor din distribuţie. Şi în acest Escape Room, realizatorii respectǎ, pânǎ la un punct, formula ce asigurǎ succesul, fiindcǎ ţine publicul cu sufletul la gurǎ, chiar dacǎ nu-i permite decât sǎ constate cum descoperǎ personajele, indiciile necesare, fǎrǎ sǎ-l stimuleze la a anticipa sau a participa la acest proces, tocmai pentru cǎ ritmul în care se precipitǎ evenimentele, puternic susţinut de montajul sacadat şi de accentele muzicale potrivite creǎrii tensiunii, nu permite spectatorului sǎ ţinǎ pasul, mai ales cǎ îi lipsesc elementele de background ale personajelor.

Nu ştim mare lucru despre participanţii la acest joc al morţii, iar în ultima treime a filmului, când secvenţele (între care cea mai plictisitoare este cea a spitalului) au pretenţia a fi generate de amintiri/retrǎiri ale protagoniştilor, despre care omniscientul game master ar şti totul (de ce? cum?), trama acestor caleidoscopice evenimente, înşirate în cǎutarea unui fir melodramatic, s-a rǎrit în asemenea mǎsurǎ, odatǎ cu ritmul excitaţiilor senzoriale, încât nu mai conteazǎ. Dar Escape Room nu este singurul film care începe (relativ) bine, în genul pe care şi l-a asumat, şi oboseşte pe parcurs. Relativ, fiindcǎ pelicula debuteazǎ printr-o eroare de scenariu, ce stabileşte un nivel afectiv greu de crescut apoi: este finalul de climax al strivirii unuia dintre personaje, sub zidul cotropitor al camerei aflate în implozie, la care se revine spre sfârşit, înaintea finalului scos din pǎlǎrie.  

Dacǎ thriller-ul îşi pierde treptat vigoarea narativǎ şi efectul emoţional, terminând într-un clişeu greu de acceptat, rǎmân vii în minte câteva secvenţe şi mai ales inventivitatea vizualǎ a acestei povestiri de groazǎ, cu ţintǎ psihologicǎ (scenografia este semnatǎ de Edward Thomas). Ceea ce nu ne face sǎ uitǎm şi de lipsa de atenţie pe care am remarcat-o în tratarea unor detalii, cum este faptul cǎ în lunga secvenţǎ a iernii polare vedem fumul ieşind din ţigarǎ, dar nu vedem în aer nicio respiraţie a personajelor care mor de frig, ceea ce creeazǎ senzaţia de climat artificial, de studio. La fel se întâmplǎ în final: dupǎ ce a distrus toate camerele de luat vederi din ultimul spaţiu al jocului mortal, pentru a gâtui astfel forţa de urmǎrire şi dirijare a maestrului criminal, superinteligenta studentǎ la fizicǎ, penultima supravieţuitoare, îşi face o apariţie aproape ridicolǎ în zona de control, în studioul de filmare, de unde game masterul a dirijat masacrul ritual, pentru o luptǎ corp la corp, ca în orice film de acţiune de serie B.

Şi rǎmâne activǎ întrebarea de ce acest produs tipic al acestei epoci a senzorialului suveran, care nu ţinteşte raţionalul (deşi pretinde a folosi intelectul ca pe o unealtǎ în jocul iluziilor ucigaşe din poveste), ci se rezumǎ la excitaţia simţurilor, a ales sǎ recurgǎ la atâtea semne iconice ale culturii occidentale, de la numele labirintului (lui Minos), la misterul romantic al tunelurilor şi de la tipicul bar american cu biliard (aici deconstruit printr-un stil de filmare “serie neagrǎ”, ce distruge sensul spaţiului, fǎcând sǎ cadǎ în adânc tavanul şi, odatǎ cu el, personajul), pânǎ la decorul vasarely-an din una din secvenţele amintirilor.    

Escape Room va aduce desigur satisfacţie multor spectatori amatori de emoţii tari, cǎci este în multe din secvenţele sale un bun produs de entertainment, deşi nu reuşeste sǎ rǎmânǎ egal cu sine pânǎ la final. Este şi un eficient produs al industriei cinematografice, cǎci a reuşit, cu un buget limitat şi lipsit de vedete pe generic, sǎ fie un succes de vânzare în toatǎ lumea. Ceea ce au şi sperat creatorii lui, exprimând în final, prin gura unuia din cei doi supravieţuitori, posibilitatea de a relua cercetarea acestei experienţe aproape mortale...într-un al doilea, al treilea, al... Escape Room. 

Producţie: Original Film (2019)

Distribuţie: Columbia Pictures

Cu: Taylor Russell, Logan Miller, Tyler Labine, Deborah Ann Woll, Nik Dodani, Jay Ellis

Scenariu: Bragi Schut, Maria Melnik

Scenografie: Edward Thomas

Costume: Reza Levy

Editare: Steve Mirkovich

Muzicǎ: John Carey, Brian Tyler

Imagine: Marc Spicer

Regie: Adam Robitel