„Petite maman” e un franţuzesc al unei realizatoare foarte vocale, de obice pe LGBT. Am avut ocazia să vedem, chiar şi în România,  „ La Jeune Fille en feu.” Este vorba despre Celéne Sciamma. De data asta, însă, a ales o poveste extrem de sofisticată, în care se joacă ingenios cu timpul şi trebuie ca spectatorul să fie foarte atent la detalii, ca să se bucure până la capăt de o întâmplare prin care cred că fiecare ne-am fi dorit să trecem. O altfel de „Cutie cu amintiri”. Două fetiţe gemene, absolut senzaţionale, Joséphine Sanz şi Gabrielle Sanz sunt protagonistele care în scenariu au 8 ani şi interpretează nişte partituri foarte complicate, absolut dumnezeieşte. Sper pentru cinefilii noştri pasionaţi să achiziţioneze cineva acest titlu, cât să poată fi văzut nu doar la Bucureşti la Institul Francez, ci în toată ţara. În plus dacă au hotărât să dea anul acesta un premiu pentru actorie, fără a specifica genul/sexul, cele două copile l-ar merita din plin.

Celelalte vizionări de ieri au fost un georgian (după 30 de ani) în coproducţie cu Germania, cu un titlu foarte romantic, „Ce vedem când ne uităm spre cer”, care începe extrem de poetic, dar se pierde într-un haos, şi mai ales într-un adevărat puzzle de întâmplări, un fan Messi, desene, umbre pe pereţi, care par să fie sincronicitatea majorităţii selecţionatelor în competiţia oficială, inclusiv al celui de-al doilea unguresc, care are şapte poveşti „Pădurea – te văd pretutindeni”, una despre un doliu greu de depăşit, a o alta despre gelozie (din nou un subiect omniprezent, inclusiv la japonezi), terapie, 12 ani de heroină şi un cuplu care pare teoretic interzis ca-n  „Ilegitim”, dar nu explicit. Relaţia dintre o profesoară şi un  adolescent, care are fantezista si blasfemica explicaţie că Mao şi Hitler au fost la fel de răi ca Dumnezeu, care şi-a ucis fiul (apropo de ora de religie), încă o istorie ezoterică şi la final un bunic, care ne lasă în ceaţă. Pe scurt, moartea este nelipsită, , genericul final e, în schimb, mai special, nu chiar ca în „Le mépris” al lui Godard, care şi le citeşte cu vocea, lui chiar din primele cadre.

Azi — în 4 martie, pentru noi o zi în continuare tulburătoare şi care ne duce cu gândul imediat la dragul nostru Toma Caragiu, dar şi la o premieră interzisă, fiind socotită prea şocantă, care a fost proiectată la ora 19, la MŢR, Sala Horia Bernea: „Mai presus de orice: pentru cei care n-au trăit sau n-au uitat 1977”,  semnat de Nicolae Mărgineanu şi de Dan Piţa, narator incofundabilul Ion Caramitru— competiţia Berlinalei a debutat cu un film cutremurător: „Balada vacii albe” (şi anul trecut a fost un american, „First Cow”, regizat tot de o femeie: Kelly Reichardt şi care a ajuns până la nominalizările la Globurile de Aur). Surprinzător e că nu-i un  indian, cum s-ar crede, unde animalul e sfânt, după cum bine ştim, ci despre unul iranian,( cu sprijin francez), coregizat de Behtash Sanaeeha şi Maryam Moghaddam, aceasta din urmă fiind şi interpreta principală. Mina, este văduva unui condamnat la moarte, care locuieşte împreună cu fetiţa ei, surdo-mută (în realitate doar părinţii ei fiind, exact ca în cazul Sorei Ratched / Louise Fletcher, oscarizata, din 1976, din „Zbor deasupra unui cuib de cuci”, că tot s-a făcut recent un serial spin-off).  Fostul cumnat şi socru ar vrea să-i ia copilul, că nu se cade să-l crească ea, care a rămas fără soţ. Aflăm tot felul de detalii despre viaţa la Teheran. Există locuinţe unde  nu poţi sta dacă eşti cu o femeie singură sau dacă ai vreun câine sau o pisică, iar câinele nu are voie în stradă, presupunând că ai găsi o gazdă mai înţelegătoare. Aia mică nu ştie despre tatăl ei decât că a plecat, undeva foarte departe şi e extrem de îndrăgostită de filme. E minunat s-o vedem în sala de cinema, dar şi acasă, unde urmăreşte un Shirley Temple (marele meu regret rămâne că, on-line secţiunea clsicelor nu le putem urmări, anul acesta fiindu-i dedicate lui Carole Lombard, şi chiar dacă o parte le am pe DVD, Cinemaxx-ul berlinez cu public, e altceva).  O cheamă Bita, tot din iubire pentru a 7-a Artă, după o peliculă cult, de dinainte de Revoluţia islamică (asemenea modei de la noi cu „Veronica”, coincidenţă, din acelaşi an: 1972). Personajul masculin poartă numele fostul Şah al Iranului: Reza şi are un şarm extraordinar. Mai mult nu vă pot dezvălui, dar vă garantez că e la fel de înduioşător (şi nu siropos), de aceeaşi intensitate a trăiliror ca „Nader şi Simin, o despărţire” al lui Asghar Farhadi, din 2011, pe care l-aţi putut vedea recent, pe Aleph, şi ca „Taxi”, care a luat Ursul în lipsa regizorului, Jafar Panahi, în 2015. Bănuiesc că nu va trece neobservată această frescă pornită de la o dramă adevărată, scenariul fiind scris în aproape 9 ani, având la rândul lui două finaluri, plus unul deschis. De reţinut  că-i bine să nu ne deprimăm, pentru că ne pasc trei dependenţe: drogurile, băutura şi… serialele turceşti. Şi să mă în întorc la Coran, pentru că în primele secunde există un citat pe care l-am desluşit mai greu şi mi s-a explicat chiar de către un musulman: Allah spunea să fie ucisă vaca, (albă fiind inocenţa victimei), iar la persani e un obicei de sacrificare al celei fără de care de fapt nu pot supravieţui.

Joia s-a încheiat cu un japonez, din nou în episoade, trei la număr:„Roata norocului şi o fantezie” al lui Hamaguchi Ryusuke, care începe cu o fată care îşi plictiseşte fostul iubit cu reproşurile, după care ne mutăm la facultate, unde un profesor, de franceză, este implorat, în genunchi, de către un student să-l treacă, şi cum refuzat fiind, se gândeşte să se răzbune. Îi apare o carte dascălului  şi iubita loazei încearcă să-l prindă pe prof într-o capcană. Cum? Citindu-i, provocator, o scenă din propria lui scriere, una cât se poate de pornografică, dar fără s-o ilustreze, cu imagini. Episodul al treilea ar putea fi direct inclus la Teddy Bear, nu-i chiar ca-n „Prom”, musicalul de pe Netflix, unde o elevă vrea să vină la balul de absolvenţă cu iubita, ci de o întâlnire, după 20 de ani, de la terminarea liceului, a două foste colege (sau nu? ) cu nostalgii sentimentale şi trupeşti, cu mult mister, remarcabil dozat.

Mărturisesc că de-abia aştept „Next Door” al lui Daniel Brühl,  pe care-l ştim bine din „Good Bye, Lenin!” şi care acum a devenit şi regizor.