Filmul chinezesc a dispărut din competiţie pentru că nu a primit celebra ştampilă a dragonului, care-i permite să călătorească. Pe scurt, a fost cenzurat, tratând o perioadă extrem de sensibilă, cea a Revoluţiei Culturale (a cărei victimă colaterală am fost şi noi cu Tezele din iulie 1971 ale lui Nea Nicu), despre care nu se suflă o vorbă nici măcar la reputata Facultate de Istorie a Universităţii din Boston! Bine măcar că am reuşit să vedem, la Bucureşti, Balzac şi micuţa croitoreasă chineză în prezenţa autorului, Dai Sijie, care, fiind stabilit la Paris, a reuşit să-şi poată prezenta opera peste graniţe.

Revenind la celelalte titluri: Eram acasă, dar..., un film european de debut al Angelei Schanelec, prea misterios, punând răbdarea spectatorului, chiar şi a celui avizat, mult prea tare la încercare, dacă aproape o oră nu ştii ce vrea, confuz ca personajul principal, o mamă isterică care vorbeşte mult prea mult, plictisind pe toată lumea, inclusiv publicul. A fost primul huiduit şi fluierat cu sete pe generice finale.   

Filmul italian al lui Claudiu Giovannesi, care se petrece la Napoli, Piranhas (cuvântul pirania apărând pentru prima dată la noi pe vremuri tot într-un un serial cu mafioţi, achiziţionat pentru TVR de Tudor Vornicu). Este despre tânăra generaţie de clanuri de minori care terorizează şi percep taxe de protecţie, ucigând cu inconştienţa vârstei, într-o poveste fără de sfârşit, dar de coşmar de astă dată.

L‘Adieu a la nuit al lui Andre Techine, cu Catherine Deneuve (ultra operată estetic, din păcate, şi fără subtilitate), care joacă foarte convingător bunica dispersată a unui tip care se radicalizează islamic, dar a părut politic incorect pentru că regizorul, unul legendar de altfel, se leagă de religie, chiar când poate deveni ucigător de dăunătoare!

Fotograful este al indianului care a făcut Lunch box şi care s-a specializat pe poveşti valabile oriunde pe acest pământ, cu iubire şi gesturi tandre, despre un bărbat a cărui bunică îl şantajează, nemailuându-şi medicamentele, ca să-l determine să se însoare.

Cel care i-a fost şofer lui Mandela e o docu-drama făcută acum 20 de ani despre un britanic jucat de Corin Redgrave (fratele Vanessei, cu aceleaşi simpatii de stânga ca ale lui Cecil Williams, omul nostru), care, în plin apartheid, avea un teatru în Africa de Sud unde jucau şi albi şi negri şi o existenţă gay greu de imaginat pentru acele vremuri. În schimb, prezenţa întâmplătoare a lui Danny Kaye, un actor de comedie senzaţional şi aproape uitat, poate îi va determina pe unii să-l (re)descopere, inclusiv în prima variantă a Vieţii secrete a lui Walter Mitty, cea din 1947.

Ca să nu se facă discriminări, ziua următoare a fost pelicula Isabelei Coixet: Elisa şi Marcela, primul cuplu de acest fel care a reuşit să se căsătorească în... 1901, şi viaţa celor două în ţara care a fost printre primele în lume care au legiferat căsătoria între două persoane de acelaşi sex.

Şi apoi un scurtmetraj argentiniano-german cu un creative-producer, Bogdan Georgescu, remarcabil regizor de teatru pe care l-am descoperit într-un spectacol lectură de la Sibiu, cu care am lucrat şi care s-a stabilit la Berlin şi a dat o notă originală acestui Blue Boy, un bar din capitala Germaniei care este loc de întâlnire pentru aşa numiţii sex-workers, mulţi români, dispuşi să dea interviuri, ingenios auzite doar din off, dar cu chipul zâmbitor la prim-plan al fiecăruia dintre ei. Ba chiar unul citeşte şi textul contractului prin care dă drepturile de folosinţă ale materialului înregistrat!

Momentul cel mai tulburător rămâne un selfie/un autoportret retro pe care şi l-a făcut Agnes Varda, Varda par Agnes, nonagenara belgiană care a trăit în Franţa, îndrăgostită de cinema, cineastă din 1951, plină de umor şi de pasiune pentru meseria sa şi în care există reîntâlniri cu Jane Birkin, ori o scenă unică dintre Deneuve şi DeNiro, într-o franceză de baltă a americanului, care a insistat să înveţe textul... fonetic. O lecţie de cinema, un adevărat master-class de aproape 2 ore într-o călătorie în lumea rafinată a celei de-a 7-a arte!