Cum toată lumea din industria filmului de pe marele ecran stă cu frica în sân de supremaţia serialelor, care ne înghit timpul şi ne depărtează de săli, am decis să grupez câte 2 episoade, cu suficiente titluri, cât să pară că le-am putea vedea pe Netflix, chiar dacă deocamdată sunt în foarte râvnitele cinematografe berlineze, unde se stă la coadă, iar cel al cărui mandat se apropie de final după o... domnie de 18 ani, Dieter Kosslick, se lăuda cu 300.000 de spectatori anul trecut (de fapt, de bilete, că numai eu am văzut, fără să mă clonez, vreo 40 de producţii!) şi un buget de 26 de milioane de euro (nu-i de mirare că pe scenă au vorbit la deschidere şi ministrul Culturii, o doamnă, că doar şi ediţia 69 le este dedicată lor, cineastelor, şi primarul Berlinului!).

S-a deschis cu film un danez, al regizoarei Lone Sherfrig, filmat în SUA, cu fermecătorul Bill Nighy (pe care aceeaşi Lone l-a distribuit şi în încântătorul Their Finest, prezentat vara trecută la Festivalul de Film Istoric de la Râşnov), care a contribuit financiar şi la producţie, cu tenebrosul Tahar Rahim, cu clorotica Andrea Riseborough şi cu urâţica, dar atât de convingătoarea mămică (în scenariu) Zoe Kazan (nepoata de bunic a grecului Elia, atât de admirat de Kubrick şi hulit de simpatizanţii de stânga comunistă hollywoodiană), care fuge şi supravieţuieşte la New York împreună cu cei doi fii ai ei de groaza unui soţ violent (şi aparent chipeş şi fără cusur), un poliţist care pare să fie o prezenţă în mai toată selecţia (fireşte, din diverse unghiuri). O deschidere despre fapte bune prost primită de presă (aici mă delimitez şi spun că prefer să fiu cinefilă), probabil nefiind la fel de sinistră ca povestea lui Francois Ozon, Slavă Domnului, despre pedofilia dintr-o şcoală catolică din Lyon, încă judecată, şi pentru care se aşteaptă un deznodământ în Justiţie abia pe 7 martie 2019.

Sau ca mongolul Ondog, pitoresc ca imagine, despre stepa din zonă, despre cai şi ouă de dinozauri şi ciudăţenii într-o lume paralelă, dar care coexistă cu cea ultra modernă şi unde singurul lucru comun ar fi iubirea, chiar dacă altfel decât suntem obişnuiţi. 

Sau nemţescul System Crasher, despre un copil problemă de numai 9 ani, care deşi ar trebui să îngrozească pe toată lumea, şi n-ar strica o exorcizare, stârneşte râsete complice la faptele cele mai abominabile şi mai cinice cu putinţă. Beni, fetiţă băieţoi, sau asexuată, cum e e la modă mai nou, e creată tot de o regizoare, Nora Fingscheidt. Ce dor ţi se face de Shirley Temple sau de Chaplin şi al său Piciul cu Jackie Coogan! Până şi puştiul din Singur acasă pare mai suportabil!

Sau o miniserie de 3 ore despre Brecht, care se credea noul Goethe, simpatiile sale staliniste, dar şi amorurile şi teatrul său (în care apare şi Maria Drăguş, din Bacalaureatul lui Cristian Mungiu).

Un moment de graţie a fost Destry rides again (i-aş zice Destry, din nou călare pe situaţie), o peliculă de acum 80 de ani restaurată magistral cu sprijinul lui Scorsese şi al lui Spielberg în care apar împreună, pentru o unică dată, Marlene Dietrich şi Jimmy Stewart. Un western vintage (care a revenit ca gen, inclusiv cu cel turnat la noi: Fraţii Sister, care a câstigat trofee la Veneţia, dar şi la Ceremonia Academiei premiilor Lumieres, Globurile de Aur franceze, după cum se auto-definesc) cu un saloon care cred că ar face furori şi în ziua de azi (şi nu doar ca decor impecabil la Castel Film), cu partide de pocher, muzică şi multe împuşcături, dar şi cu un umor atât de fin.

Azi, românescul din Forum, Monştri. Debutul lui Marius! Sold out deja!