De aceea, nu cred că ar fi de acord cu acest titlu de articol, apărut în „Adevărul” şi nici de celelalte articole care, pentru cineva neinformat din lumea cinematografiei, creează impresia că datorită în exclusivitate actorului, pelicula ar fi obţinut cele trei mari premii (Cannes, Globul de aur, Oscarul). Cu certitudine, prestaţia lui a fost importantă, dar Oscarul pentru cel mai bun film străin, filmul unguresc „Fiul lui Saul“, a fost obţinut de întreaga echipă, în primul rând de tânărul regizor László Nemes, de actori, de imagine, sunet (subliniate de critică). Eu cred că acest aspect ar fi trebuit scos în evidenţă în primul rând când s-a vorbit despre decernarea Oscarului.

Şi mai important în aprecierea filmului este mesajul care a lipsit din cronici. Un mesaj cu totul deosebit, mai puţin prezent în numeroasele filme despre Holocaust. Şi aici vreau să fac o observaţie, în legătură cu comentariile unor ziarişti. „Din nou un film despre Holocaust…”. Da, din păcate, Holocaustul este de actualitate şi după 70 de ani. El face parte din istoria europeană şi a ţărilor în care au fost comise crime împotriva uamnităţii. Nu este o problemă a evreilor, la Auuschwitz şi în celelalte lagăre ale morţii, create de mecanismul nazist nu au murit numai evrei, ci şi polonezi, ruşi, francezi, romi, feţe bisericeşti creştine, chiar şi  cetăţeni germani, lichidaţi fiindcă erau handicapaţi. Este un fapt care se cunoaşte prea puţin. Da, evreii au fost în majoritate, dar ei erau cetăţeni ai unor ţări europene şi inclusiv în această lumină trebuie analizat genocidul comis de Germania hitleristă. 

Revenind la film, ceea ce regizorul, cu o mare sensibilitate şi intuiţie (să nu uităm este un om tânăr, sub 40 de ani) a reuşit să înţeleagă este pe de o parte cinismul regimului nazist care i-a obligat pe evrei, acei membri ai Sonderkommando-ului din care făcea parte şi eroul filmului, să-i însoţească pe semenii lor în camerele de gazare, să-i trimită la moarte fără să aibă posibilitatea să facă ceva, nici măcar să-i aline să-i mângâie. Cum poţi să spui unor mame cu copii mici că în acel loc vor pieri în chinuri cu toţii? Este şi ilustrarea faptului că era vorba de o adevărată industrie a morţii care-i transformă pe acei oameni cum era şi Saul, eroul tragic al filmului, condamnaţi la fel ca cei ucişi, în nişte roboţi. Şi totuşi, arată regizorul, în acest iad, sentimentele umane nu au dispărut, doar erau ascunse de zidul necesităţii supravieţuirii. Saul vrea ca presupusul său fiu (nici măcar nu e sigur că e copilul lui) să fie îngropat conform ritualului evreiesc, de un rabin, nu să fie aruncat în crematoriu şi transformat în cenuşa care apoi dispare în neant. Este un element extraordinar, nu mai este Holocaustul ca atare, ci o dramă personalizată a Holocaustului.

Ceea ce s- a întâmplat acolo este o tragedie de neimaginat, greu de suportat. Şi nu este doar o fantezie a regizorului. La sfârşitul lui ianuarie, cu prilejul Zilei Internaţionale de Comemorare a Holocaustului (29 ianuarie, ziua eliberării lagărului de la Auschwitz), am participat la un simpozion organizat la Şimleul Silvaniei unde funcţionează în vechea sinagogă din oraş Muzeul Holocaustului din Ardealul de Nord.

La acest simpozion a participat şi dr. Gideon Greif – istoric şi cercetător la Institutul Educaţional de Documentare şi Cercetare în domeniul Holocaustului „Shem Olam” din Israel. În prelegerea lui, întitulată „Auschwitz – cel mai mare lagăr de concentrare şi exterminare şi trupele Sonderkommando“, el a descris în cele mai mici detalii, drumul fără întoarcere a deportaţilor condamnaţi la moarte prin gazare. În patru ore, printr-un proces „industrializat”, un fel de bandă rulantă, mii de evrei dispăreau fără urmă, de parcă nici nu ar fi existat. Până şi cenuşa lor era aruncată în Vistula, a arătat prof. Greif. El a prezentat rolul membrilor Sonderkommando, acei evrei, întâlniţi şi în film, desemnaţi să se ocupe de cei trimişi în camerele de gazare, apoi la crematoriu, revolta lor şi executarea aproape a tuturor membrilor formaţiei. Au existat şi câţiva supravieţuitori dar, din punct de vedere psihic, viaţa lor de după eliberare a fost un chin, a spus dr. Greif.

Nu ştiu dacă László Nemes a avut ocazia să cunoască lucrarea profesorului, sau Gideon Greif a văzut filmul lui Nemes, dar pentru mine, cele două evenimente s-au completat. Imaginea pe care mi le-a creat a fost una de neîncredere, de groază şi până la urmă de revoltă. De revoltă că semenii noştri pot să se comporte aşa, că, practic, nimic nu ne desparte de instinctele strămoşilor noştri, oamenii cavernelor care îşi măcelăreau duşmanii fără milă. Dar ei măcar aveau nişte circumstanţe, era vorba de supravieţuire, ceea ce nu era cazul în secolul 20.

O parte din cele gândite de mine acum nu se regăsesc formulate direct în „Fiul lui Saul”, ele sunt într-un fel sau altul sugerate. Şi la toate acestea se adaugă acea notă aparte, găsită de regizor. Ne deosebim de omul cavernelor, chiar şi de cei care au trăit în secolul 20 – prin sentimentele noastre, prin umanitatea noastră pe care mulţi dintre noi au reuşit să le păstreze în cele mai dureroase condiţii, în situaţii limită. Acesta este mesajul filmului, iar Oscarul primit i-a recompensat pe toţi care s-au străduit să ni-l transmită. De aceea, Oscarul nu este numai al lui Molnar, ci al „Fiului lui Saul”.