Amintirile regizorului care l-a transformat pe Grigore Vasiliu-Birlic într-un star de cinema: „Am văzut la Iaşi cadavre de evrei înşirate pe străzi“

Regizorul care a adus pe marele ecran toată pleiada de actori a Teatrului Naţional din anii '50 povesteşte întâmplări inedite din viaţa titanilor Grigore Vasiliu-Birlic, Alexandru Giugaru sau George Calboreanu, dar şi cum i-a interzis Elena Ceauşescu unul dintre cele mai emoţionante filme ale sale, „Doi bărbaţi pentru o moarte“.

Cine îşi poate închipui că regizorul filmului „Telegrame”, nominalizat la „Palme d'Or” în 1960, cu Grigore Vasiliu-Birlic, Alexandru Giugaru şi Ştefan Ciubotăraşu în distribuţie, trăieşte şi este în plină formă? Gheorghe Naghi va împlini 84 de ani în luna august şi are foarte multe planuri de viitor: „Trebuie să revitalizăm cumva festivalul de film pentru copii de la Piatra Neamţ, pe care l-am iniţiat chiar eu pe vremuri. Acum, datorită ţie, o să mai trăiesc cel puţin încă zece ani. N-o să mă crezi, dar eu citeam «Adevărul» încă din copilărie. Era ziarul preferat al tatei...Poate s-o descoperi o pastilă miraculoasă ca cea din «Elixirul tinereţii» şi 84 să devină viceversa – spun şi eu ca Birlic – 48”.

„Weekend Adevărul“: Vă cheamă Naghi, dar sunteţi născut în Vrancea...

Gheorghe Naghi: Păi sunt român get-beget. Pe bunicul îl chema Mare şi era de meserie tâmplar. Trăia în secuime, în comuna Odjula, judeţul Trei Scaune, cum era pe vremea aia. Când s-a născut tata, cei de la primărie au refuzat să-i treacă în acte numele românesc şi l-au maghiarizat, prin traducere, pentru că „nagy“ înseamnă „mare“. M-am născut la Adjudu-Vechi pentru că tata a fost mecanic-şef la mai multe fabrici din Moldova. Am locuit în mai multe părţi, iar în cele din urmă ne-am stabilit la Piatra Neamţ, unde el lucra la celebra fabrică „Bistriţa“, care făcea un parchet extraordinar. Domnule, am aflat că până şi la Casa Albă a ajuns acest parchet românesc.

Cum erau oraşele din Moldova în perioada interbelică?

Îmi amintesc cu plăcere atât de Piatra Neamţ, cât şi de Bacău sau Roznov, unde am mai stat. Ţin minte că toate magazinele şi dughenele de pe artera comercială a oraşelor erau evreieşti. Şi patronii fabricilor unde a lucrat tata erau evrei. Tata era foarte respectat în comunitatea evreiască, mai ales că, atunci când au apărut legionarii, a avut curajul să le ia apărarea. Eu nu ştiu legionarismul ce-a vrut şi ce n-a vrut, eu spun doar ce-am văzut cu ochii mei. Am văzut la Iaşi cadavre de evrei înşirate pe străzi, în timpul Pogromului. Ţin minte cât oi trăi şi un episod petrecut la Bacău. Într-o noapte, s-au apucat să umble bandiţii pe la diverşi evrei pe acasă, ca să-i intimideze. Noi locuiam într-o clădire aflată chiar în curtea fabricii, „Forestiera de Nord“ îi zicea. Şi vecinul lui tata, un evreu cu funcţie de conducere, când a auzit scandal pe-afară, a venit şi i-a zis: „Domnu’ Naghi, ajutaţi-mă“. Şi tata l-a băgat în casă, cu familie cu tot. Au venit ăştia, i-au spart uşa apartamentului, au văzut că nu era nimeni, mai erau nişte lumini aprinse, după care au bătut la uşa noastră. Erau trei sau patru, mascaţi: „Domnule Naghi, scoate-i afară!“. Tata l-a recunoscut pe unul dintre ei după opinci. Era Papafil, unul dintre muncitorii de la fabrică. Eu eram după uşă, cu mama. Şi a început tata: „Băi, Papafile, ţăran nenorocit, tu-ţi dai seama că dacă n-ar fi jidanii ăştia, noi am muri de foame?! Papafile, datorită lor trăim, să-i pupăm şi-n cur, băi“. Până la urmă au plecat. A doua zi, Papafil a venit la tata şi l-a rugat să-l ierte. Ne-a povestit tata: „De parcă eu eram popă, ca să-l iert“. Dar a vorbit ca să nu-l dea afară, că avea ăla vreo opt copii.

De unde şi până unde pasiunea pentru cinematografie?

Din fragedă copilărie am fost un mare pasionat în dragostea mea pentru fete mai măricele, care mă iubeau şi ele…Şi uite aşa, într-o zi, Ticuţa a lui nea Gulă – aşa îl chema de-adevăratelea, aşa se recomanda şi ea – m-a dus la „vestitul“ cinematograf „Lux“ din Bacău. O magherniţă împuţită, plină de şobolani! Acolo am văzut primul film din viaţa mea, „Praga, oraş de aur“. Eram foarte fericit! După vreo două zile, am făcut rost de nişte mărunţi şi m-am dus, singur de data asta, ca să mai văd filmul. La un moment dat, era o scenă de dragoste. Domnul respectiv o îmbrăţişa pe doamna, dar când au ajuns în pat, mâna unuia dintre ei a stins veioza. La care eu m-am supărat şi am urcat pe scara care ducea la cabina de proiecţie. Am intrat şi i-am zis operatorului: De ce, tocmai atunci când se iubeau, aţi stins lumina? M-am trezit imediat cu o palmă şi un şut în fund: „Du-te acasă şi zi-i lu’ mumă-ta să-şi ţină lumina aprinsă!“.

Şi v-aţi mai dus apoi la filme?

(râde) Mai mult decât atât, tata mi-a cumpărat un aparat de proiecţie amator, dar stricat. El l-a reparat. Aşa am ajuns să fiu primul din Piatra Neamţ care proiecta filme în beci pentru vecini. Apoi l-am asistat pe proiecţionistul din oraş, de la cinematograful „Trianon“. Ieşeam de la şcoală şi mă duceam direct acolo, stăteam până seara târziu. Ăsta era mare gagicar, avea o cămăruţă acolo şi mai urca pe la el câte-o servitoare, în ziua liberă. Şi atunci mă lăsa pe mine în cabina de proiecţie. La un moment dat, mi-a luat foc o rolă şi am aruncat-o pe geam. Atunci proiectorul mergea pe bază de cărbuni, care trebuiau schimbaţi în timpul filmului. Era un întreg mecanism. L-am băgat în belele pe Vasile, proiecţionistul, dar l-a iertat patronul. Toată povestea asta cu cinematograful „Trianon“ a durat cam un an şi şase luni. Am văzut toate filmele celebre, le ştiam pe de rost. Dar mie nici prin cap nu-mi trecea atunci să mă fac regizor, eu voiam să fiu actor. Ca să nu lungesc foarte mult povestea, vreun an de zile am fost băiat de scenă la Iaşi, făceam figuraţie. Aşa i-am cunoscut pe Birlic şi pe toţi ceilalţi titani, când au venit în turneu cu Teatrul Naţional. Venind timpul să dau admitere, i-am dat pe spate pe cei din comisia de la Iaşi. Au rămas impresionaţi de talentul meu de a repovesti fragmente din filme, plus faptul că ştiam pe de rost toţi marii actori. Nici ei nu ştiau atâtea! Păi de unde să le ştie? Doar nu eram prost să le zic că fusesem ajutor de proiecţionist. Am zis şi eu că am văzut, am citit, m-am documentat, că i-am iubit pe acei actori, că vreau şi eu să fiu ca ei. Şi m-au trimis la Bucureşti, la o altă comisie, care îi selecta pe cei care urmau să studieze la cea mai veche şcoală de film din lume, V.G.I.K. (n.r: Institutul Unional de Cinematografie), de la Moscova.

Cine făcea parte din acea comisie?

Dinu Negreanu, Victor Iliu şi Marietta Sadova. Aceeaşi poveste, i-am impresionat şi pe ei. Şi m-au îndrumat către regie. Iar în Rusia i-am avut ca profesori pe Serghei Iutkevici, premiat de două ori la Cannes, Serghei Gherasimov, Mihail Ceaureli. După ce am absolvit, am fost unul dintre întemeietorii studioului din Buftea, dar am lucrat o perioadă şi ca asistent de regie pentru Sică Alexandrescu, la Teatrul Naţional.

Lungmetrajul cu care aţi debutat, împreună cu Aurel Miheleş, „Două lozuri“, a fost iniţial proiectul lui Jean Georgescu. Cum a ajuns la dumneavoastră?

El scrisese un scenariu care i se aprobase, dar ulterior a avut nişte divergenţe cu autorităţile şi n-a mai fost lăsat să filmeze. Atunci ni s-a dat nouă ca să-l facem. Dom' profesor – că aşa îi ziceam lui Jean Georgescu – pe care îl respectam enorm, chiar ne-a susţinut în demersul nostru. De altfel, chiar dacă eu şi cu Miheleş am lucrat după un alt scenariu, al nostru, l-am păstrat pe generic, în calitate de şi co-scenarist, şi pe Jean Georgescu. Eu m-am ocupat de distribuţie, practic mi-am împlinit visul de a face film cu aceşti titani care au fost Grigore Vasiliu-Birlic, Alexandru Giugaru, Marcel Anghelescu, Ion Iancovescu. Când au văzut prima oară filmul, Birlic şi Giugaru au plâns de fericire. Succesul filmului „Două lozuri“ m-a îndemnat, tot alături de Aurel Miheleş, să mai atac două capodopere de Caragiale: „D-ale Carnavalului“ şi „Telegrame“. 

Cum se comportau Birlic şi Giugaru pe platou?

Erau foarte buni prieteni, dar se certau tot timpul. Îşi dădeau şi şuturi în fund. Birlic se familiarizase mai repede cu filmul. Îi spunea mereu lui Giugaru: „Măi Sandule, nu mai căsca ochii ăia mari. Aparatul e aici, lângă tine, nu-l vezi? Nu e în fundul sălii“. Bine, noi am lucrat în condiţii foarte grele atunci. Pelicula era de proastă calitate, pentru că necesita foarte multă lumină. Filmam cu reflectoare din cele ruseşti cu care se urmăreau avioanele de la sol, câte două-trei deodată. Giugaru i-a zis la un moment dat lui Birlic: „Măi, Vasiliule, îmi fierb creierii!“. La care Birlic îi răspunde: „Bine că-i ai, bine că-i ai“. Birlic mă iubea, pentru că l-am ajutat, prin filmele pe care le-am făcut împreună, să ajungă „Artist al Poporului“. Şi-a dorit foarte mult să primească acest titlu, care era acordat de Prezidiul Marii Adunări Naţionale, şi să fie menţionat aşa pe generic. Era plătit foarte bine, lua 600 de lei pe ziua de filmare, în condiţiile în care eu şi cu Miheleş aveam 720 de lei pe lună.

Se spune despre Birlic că era groaznic de zgârcit...

Nu e adevărat. Era în general un om cumpătat. Avea însă un mare viciu, pariurile! Se ducea mereu la cursele de cai care se ţineau pe hipodromul situat în locul unde e astăzi complexul expoziţional (n.r: Romexpo). Pierdea enorm, dar şi când câştiga... Odată a câştigat un event cu care şi-a făcut propria companie teatrală, trupa „Colorado“. Era o lume aparte la hipodrom. Se făceau pariuri teribile, erau mulţi oameni de cultură care jucau. Înainte să plec la Moscova, am stat o vară întreagă în Bucureşti. Atunci am mers şi eu la hipodrom, mă duceam la grajduri împreună cu un prieten, se obişnuiseră cei de acolo cu noi. Credeau că suntem copiii vreunui grangur din tribună. Eu mai întrebam: Auzi, nea Ghiţă, ce cal are şanse? La un moment dat, a prins figura. M-a luat unul deoparte: „Tu cui te duci să vinzi pontul?“. Eu n-am pe nimeni, zic, eu vin din dragoste pentru cai. „Bine, bine, spune-i să pună pe calul 26. Şi să-mi aduci ceva bani şi mie!“. Cam aşa mergea treaba (face o pauză), dar hai să-ţi mai zic o întâmplare cu Birlic, pe care n-o prea ştie lumea.

Vă rog chiar...

Într-o zi m-am întâlnit cu el în oraş, ca să-i dau nişte texte. Era distrat, se uita mereu la ceas. „Mă duc la cimitir, la Angela, să-i citesc ziarul“, îmi zice. Asta fiind prima lui nevastă, care murise. Cum adică să-i citeşti, i-am zis eu. Şi mi-a zis că asta făcea şi în timpul vieţii ei. Îi citea din ziarul „Informaţia Bucureştiului“ rubrica aia de mică-publicitate. Iar după ce ea n-a mai fost, mergea la cimitir ca să-i citească în continuare.

Filmul „Telegrame“ a fost nominalizat la Palme d'Or în 1960. Aţi fost pe Croazetă?

Nu, n-am fost, dar a mers Birlic. În anul ăla a câştigat „La Dolce Vita“ a lui Federico Fellini. Sigur, mi-a părut rău că am ratat covorul roşu de la Cannes, dar am reuşit să îmi însoţesc apoi filmele aproape de fiecare dată când au fost selecţionate la festivaluri din străinătate. Bine, şi cu plecările astea era o adevărată poveste. Aveam telefonul de acasă ascultat. La un moment dat, chiar m-a sfătuit un om de bine, telefonistul de la Casa Scânteii: „Tovarăşu’ Naghi, eu îţi spun, dacă vrei să-ţi meargă cu plecările, atunci ai grijă ce vorbeşti la telefon. Zi şi matale: «Dom’le, iar trebuie să plec! Ăştia-s tâmpiţi, ce-mi trebuie mie atâta străinătate? Dracu’ să-i ia!»“. Bine, zic, dar eu plec cu filmele, poate vin cu premii, e munca mea. Cum să spun aşa? „Ascultă la mine, că dacă o greşeşti o dată, nu mai pleci. Să nu intre vreunul la idei că ai vrea s-o întinzi“. Plus că, de fiecare dată, înainte să plec, trebuia să trec şi pe la Externe (n.r: Direcţia de Informaţii Externe), îmi dădeau nişte plicuri, ca să le dau ălora din ambasade care veneau şi mă aşteptau la aeroport. Când mă întorceam, la fel, trebuia să aduc ce-mi dădeau ăia. Ce era în plicurile alea, Dumnezeu ştie, că eu nu puteam să umblu!

Spuneaţi adineauri că aţi fost asistentul lui Sică Alexandrescu la teatru. Aţi lucrat cu el şi „Bădăranii“, un alt film cu o distribuţie de excepţie...

Da. Filmul s-a născut din dorinţa ca piesa montată de Sică Alexandrescu la Teatrul Naţional să se păstreze şi pe peliculă. Bine, n-a fost chiar un spectacol filmat, ci o adaptare cinematografică. Practic, piesa ţinea trei ore, iar noi am făcut un film de o oră şi jumătate. Distribuţia a fost neschimbată, cei mai buni actori ai vremii: Grigore Vasiliu-Birlic, Carmen Stănescu, Niki Atanasiu, Alexandru Giugaru, George Calboreanu, Marcel Anghelescu, Radu Beligan. La filmări, Sică Alexandrescu nu prea se băga peste mine. Bine, la un moment dat, obişnuit cu modul în care lucra la teatru, i-a spus lui Giugaru: „Aicea tu nu interpretezi bine, trebuie să te înfurii mai tare“. Şi Giugaru s-a întors spre el şi i-a zis: „Băi, nea Sică, aici nu eşti la teatru, eşti la cinematografie şi tu habar n-ai cum se fac filmele“. Într-adevăr, asta era o problemă, pentru că la teatru exista gândirea: „Dacă n-aude şi ăla de la balconul de sus, eu nu sunt bun de nimic“ (râde) Eu le mai spuneam, uşor: „Maestre, ia-o încet, că aparatul de înregistrare e chiar aici“.

Aţi avut vreodată probleme cu cenzura?

Cine n-a avut? La „Două lozuri“, Constanţa Crăciun, care conducea Ministerul Culturii, era să leşine de râs la faza când Birlic cânta de fericire pentru că a câştigat. El era afon, n-avea deloc voce, dar asta dădea foarte bine pentru rol. Şi la sfârşit ne-a zis: „Tovarăşi, nu puteţi lăsa aşa, trebuie să-i dublaţi vocea“. Am ratat o scenă magistrală. La „Telegrame“ apare în textul lui Caragiale „Procoror lipseşte oraş mănăstire maici chef“. Filmasem ceva drăguţ. Tot aşa, Gheorghiu-Dej se prăpădea de râs, dar la sfârşit ne-a sugerat că ar fi bine s-o scoatem. Am mai umblat la ea, dar n-am eliminat-o de tot. Însă marea durere a carierei mele e legată de filmul „Doi bărbaţi pentru o moarte“, interzis de Cabinetul 2.

De ce?

Povestea tristă a început încă din timpul prospecţiilor pentru filmare, unde am fost împreună cu scenaristul, scriitorul András Sütö. Am avut un accident de maşină cumplit. Ne-a lovit la două noaptea, un camion, era şi beat şoferul. Şi, ca să vezi mâna destinului, cu câteva minute înainte îi spusesem: „Pe mine mă cam taie, trage pe dreapta“. Am coborât eu, a coborât şi directorul filmului. Eu stăteam în faţă, că de, eram regizor. Dar atunci, după oprire, s-a urcat directorul. „Lasă, că tu ai copii“. Atât mi-a spus. Şi în câteva minute ne-a lovit ăla! Şi au murit amândoi, şoferul şi cu el! Evenimentul nefericit mi-a sugerat titlul filmului.

Ce anume nu i-a plăcut Elenei Ceauşescu la acest film?

Pe scurt, acţiunea se desfăşoară în timpul războiului, iar întâmplarea chiar s-a petrecut, fiind culeasă de András Sütö şi transformată într-o nuvelă şi apoi în scenariu. E povestea tragică a unui triunghi amoros, în care doi bărbaţi, românul Costan şi un secuiul Demeter, iubesc aceeaşi femeie, pe românca Marişca. Demeter chiar îi creşte copilul lui Costan, iar cei doi sunt rivali de moarte, dar din gelozie, nu din cauza etniei. Deşi în timpul ocupaţiei germane are şansa să scape cu viaţă denunţându-l pe Costan, Demeter refuză, iar la final cei doi mor împreună, împuşcaţi de nemţi. Filmul a avut premiera pe 9 martie 1970, cu laude extraordinare. A doua zi, a treia zi, a mai rulat, tot la Scala. În orice caz, nu foarte mult. După aceea, s-a întâmplat ca soţii Ceauşescu să vadă şi ei filmul. Aveau o vilă de protocol în Argeş, pe drumul de la Piteşti la Câmpulung. Şeful de partid din zonă, Nicolae îi zicea, era rudă îndepărtată cu Ceauşeasca. Beţivan mare! Lui îi plăcuse mult filmul, nu ştiu exact dacă el le sugerase Ceauşeştilor să-l vadă sau dacă au cerut ei. În orice caz, Nicolae ăsta era entuziasmat, ne chemase şi pe noi, cei din echipă, la Piteşti. „Să vedem, poate te primeşte să te felicite, după ce vede filmul. În orice caz, voi staţi la restaurant, cât mă duc eu la vilă ca să văd ce şi cum“, mi-a zis. Spre seară, a venit şi a început să reproducă cuvânt cu cuvânt dialogul pe care-l avusese cu ea. „Pungaşa, ştia genericul pe de rost, dar a început să mă întrebe cine a făcut filmul. Unul, Naghi, dar care-i de fapt moldovean, i-am zis. «Da? Şi scenariul cine l-a făcut?» Păi, unul András Sütö. «Da? Şi ăsta-i tot moldovean? Că altcineva nu putea să scrie! Uite care-i treaba, nu ne interesează pe noi prieteniile astea între secui şi români. Gata, nu mai rulează! Şi zi-i regizorului, dacă tot e român, că mai bine şi-ar schimba numele. Uite, să-i spunem Manole, că tot suntem în Argeş!» Tovarăşa, dar s-au cheltuit bani…«Atunci să-l vândă dracului prin străinătate!»“. Asta a fost!

Şi s-a vândut filmul?

Culmea e că primii care l-au cumpărat au fost ungurii de la Budapesta! A avut un succes extraordinar în străinătate. Domnule, filmul este de o actualitate care mă sperie şi pe mine! Mai ales acum, când văd că în secuime se arborează steaguri maghiare. Eu mă întreb ce-i desparte de fapt pe secui de români, în afară de interesele unor ticăloşi din mijlocul sau din afara lor? Trec de la una la alta, dar vreau să spun că, atunci când am filmat în Mureş, nu am găsit acolo vrajbă, ba din contră. Ce le-au făcut românii secuilor şi ungurilor de sunt aşa îndârjiţi să renunţe la această convieţuire care datează de secole? Filmul meu a pus pe tapet toate întrebările astea încă de atunci. Nu înţeleg de ce televiziunile evită să-l difuzeze, în condiţiile în care filmul ăsta a fost proiectat până şi la închisoarea Guantánamo.

Cum aşa?

N-am nicio idee cum a ajuns acolo. Mi-a spus treaba asta un vecin, care a lucrat la Ambasada României din Washington, că „Doi bărbaţi pentru o moarte“ a fost foarte apreciat, motiv pentru care cei de la Guantánamo au spus că o să-mi trimită şi o diplomă, în semn de mulţumire. Şi nu e singurul film care s-a bucurat de aprecieri în alte ţări. Şi acum sunt solicitate ecranizările după Caragiale, în special de Israel. Dar cel mai bine s-a vândut în străinătate „Aventurile lui Babuşcă“, care a rulat în 20 de ţări. Uite, am aici o hârtie de la CNC (n.r: Centrul Naţional al Cinematografiei). S-a vândut în Anglia, Franţa, Belgia, Canada, URSS, China, Cuba...Poftim, a ajuns chiar şi în Republica Malgaşă (n.r: Madagascar). Tot aşa, cu „Alarmă în Deltă“ am ajuns să fiu difuzat până şi în Mozambic sau în Iran. Am luat chiar şi un premiu la un moment dat la Teheran, am cunoscut-o şi pe Împărăteasa Farah, care patrona festivalul respectiv.

CV

Regizor, actor şi scenarist

Numele: Gheorghe Naghi
Data şi locul naşterii: 18 august 1932, Adjudu-Vechi (Vrancea)
Starea civilă: a fost căsătorit cu Eugenia Naghi (1928-2007), monteur la Studioul Cinematografic Bucureşti între 1950 şi 1986
Studiile şi cariera:
@ În 1955 a absolvit cursurile Institutului Unional de Cinematografie (Moscova), clasa Regie.
@ A activat, începând cu 1955, ca regizor la Studioul Cinematografic Bucureşti, iar din 1984 ca regizor şi director al filmului ştiinţific la Studioul Sahia-Film.
@ Filmografie (lungmetraje artistice): „Două lozuri” (1957), „D-ale carnavalului” (1959), „Telegrame” (1960), „Bădăranii” (1960), „Lumină de iulie” (1963), „Vremea zăpezilor” (1965), „Cine va deschide uşa?” (1967), „Doi bărbaţi pentru o moarte” (1970), „Aventurile lui Babuşcă” (1973), „Elixirul tinereţii” (1975), „Alarmă în Deltă” (1976), „Ciocolată cu alune” (1979), „Dumbrava minunată” (1980), „Fiul munţilor” (1981), „Acţiunea Zuzuc” (1983), „Egreta de fildeş” (1987), „Taina jocului de cuburi” (1990), „De-aş fi Peter Pan” (1992)
@ A realizat şi două documentare de lungmetraj, „Legende contemporane” (1972) – monografia judeţului Argeş, respectiv „Geneze” (1975) – monografia judeţului Neamţ
@ De multe ori a apărut şi ca actor în filmele sale, dar şi în ale colegilor: „Facerea lumii” (Gheorghe Vitanidis), „Fraţii” (Mircea Moldovan), „Paraşutiştii” (Dinu Cocea), „Asediul” (Mircea Mureşan).
Locuieşte în: Bucureşti

Cele mai vizionate filme ale lui Gheorghe Naghi

1. „Telegrame” – 4.126.688 spectatori
2. „D-ale carnavalului” – 3.731.022
3. „Bădăranii” – 2.785.443
4. „Dumbrava minunată” – 2.732.925
5. „Alarmă în Deltă” - 2.674.083

V-aţi axat ulterior pe filme pentru copii...

Ca să nu mai am probleme de niciun fel. Acest gen a mai fost abordat în mod constant de numai doi regizori în afară de mine, Elisabeta Bostan şi Ion Popescu-Gopo. Cu Gopo am fost prieten de familie foarte bun. El era preşedinte al Asociaţiei Cineaştilor, eu eram vicepreşedinte. Era incredibil de superstiţios. Se spune că marţea sunt trei ceasuri rele, motiv pentru care Gopo avea un regim de viaţă cu totul şi cu totul special în această zi. Nu venea la şedinţe, nu filma, mânca numai un singur fel, de post, la prânz. Nu răspundea nici la telefon! Am şi întrebat-o la un moment dat pe nevastă-sa, Ana, ce face el toată ziua. „Păi stă în pat şi ascultă radio“, mi-a zis. Ca să vezi iarăşi mâna destinului. Într-o zi de marţi, 28 noiembrie 1989, s-a hotărât şi el să iasă din casă ca să-şi spele maşina. Nici pomeneală să iasă cu maşina în oraş, doar s-o spele. A spălat-o el, s-a  întors în casă, iar a doua zi a făcut atac de cord. Aşa a murit Gopo, săracul, avea doar 66 de ani!

Să vorbim puţin şi despre „Dumbrava minunată“, un alt film care a rămas în memoria colectivă.

Poate lumea nu ştie, dar aceasta era povestea pe care Mihail Sadoveanu i-o spunea seară de seară fiicei sale, Profira, cu care am discutat despre ecranizare. Scenariul l-a scris Draga Olteanu, care a făcut şi un rol în film. Am filmat la Piatra Neamţ, Bacău şi Târgu Neamţ,  dar şi la Buftea, cu fata, Diana Muscă, şi cu Patrocle, care era un câine extraordinar. L-am închiriat de la cineva care locuia în cartier cu mine şi creştea câini de rasă. Când am început pregătirile pentru filmare, Patrocle a fost dus la fetiţă acasă, la Piatra Neamţ, ca să se obişnuiască unul cu altul. Au stat împreună vreo trei luni, timp în care Diana învăţa textul. Atât de obişnuit era cu replicile ei încât, la filmare, când Diana greşea, căţelul începea să latre a dojană. Era incredibil!

În încheiere, mai spuneţi-mi ceva despre Birlic.

Hai mai bine să-ţi povestesc ceva despre George Calboreanu, cu care am fost mare prieten. El obişnuia să bea la Casa Centrală a Armatei, unde există „Salonul Generalilor“. Avea o masă de şase persoane rezervată permanent, pentru că director era unul, Anghelache, pe care-l cunoştea din copilărie. Venea de la teatru, mânca, îşi lua vinul lui, mai lua şi pentru acasă. După ce l-am luat în „Bădăranii“ şi în „Lumină de iulie“, îmi dădea voie să stau în dreapta lui, el fiind mereu în capul mesei. Îi plăcea de mine, Gicuţă în sus, Gicuţă în jos. Gicuţă era şi fi-su. Mă căuta deseori la Buftea, vorbea cu secretara: „Spune-i lui Gicuţă Noghiu că sunt la facultate. Îl aştept şi pe el“. Aia ştia deja. Venea în platou, îmi făcea semn: „Vă caută maestrul Calboreanu, zice să vă duceţi“. Terminam filmarea şi mă duceam, că singur nu-i plăcea deloc să stea. La un moment dat, fusese o conferinţă a generalilor din armată. Bineînţeles, trebuia să-i bage în sala aia. Şi-mi face Anghelache semn să vin până la el: „Te rog din suflet, măi Noghiule, fă cum poţi şi convinge-l. I-am dat pe toţi afară din «Salonul Sportivilor» şi v-am pregătit o masă la amândoi. Ce mă fac, îmi mai trebuie încă 24 de locuri pentru generalii ăştia!“. Nea Anghelache, zic, eu o să încerc, dar ce sunt eu faţă de el? Ăsta mă pocneşte, nu ştie multe. „Te rog eu, că pe tine te ascultă, te iubeşte“. În timpul ăsta, tot apăreau generali prin jurul nostru, ospătarii începuseră să aducă mese şi din celelalte săli. Când am văzut eu că se cam aglomerează, i-am zis: „Maestre, pe mine mă cam enervează ăştia. Nu mai am nicio dispoziţie, să vedeţi că o să înceapă şi să cânte, îi ştiu eu. Mi-a zis Anghelache că a pregătit o masă ca lumea dincolo, vă rog eu să mergem“. „Ţi-a zis Anghelache?“. „Da“, zic eu. Dom’le, şi când s-a ridicat în picioare şi a început să ţipe, avea şi vocea aia de spărgea ferestrele în Teatrul Naţional: „Să le spună şi acestor domni generali că la această masă stă Ştefan cel Mare!“. Eu m-am luat cu mâinile de cap şi m-am făcut mic în scaun. Ce crezi tu că s-a întâmplat? Simţeam că mi se scurgea vinul pe ceafă. De la toate mesele s-au sculat în picioare generalii şi au venit cu paharele pline să ciocnească cu el: „Să ne trăieşti, maestre!“. Bineînţeles că s-a rezolvat problema, dar eu am rămas ud (râde).

Regizorii tineri nu mai vor să abordeze filmul pentru copii. Pentru că, de la „De-aş fi Peter Pan“, care a avut premiera în 1992, nimeni n-a mai făcut nimic pentru ei. În schimb, banii au fost cheltuiţi pentru filme pe care nu le recomand nici adulţilor! Ne place sau nu, trebuie să recunoaştem că Lica Gheorghiu a avut o contribuţie enormă în dezvoltarea studioului de la Buftea. Mie nu mi s-a sugerat s-o iau în filmele mele, probabil n-o interesa deloc Caragiale! Televiziunile de azi preferă să dea filme americane sexy sau „pistolare“ de mâna a doua, în loc să acorde filmului românesc importanţa pe care o merită. E total nedrept ca filmele să fie difuzate doar după ce protagoniştii lor ne părăsesc.