Întâlnirile ratate ale geniilor
0
Contactul direct cu o figură pe care o admiri în mod real, neţărmurit, este câteodată mai bine să fie evitat, să rămână o perpetuă potenţialitate. În plus, anumite lucruri trebuie să se păstreze neactualizate, să rămână “sub pecetea tainei” – este ceea ce un spirit superior înţelege în timp. Nu e vorba musai de lucruri grave, ci de o anume aură de mister, pe care contactul cu omul în carne şi oase ţi-o poate risipi, ţi-o poate distruge.
Multe au fost lucrurile importante şi inedite care s-au putut afla de la Zilele Tarkovski, desfăşurate la Bucureşti pe la sfârşitul anului trecut, oaspeţi de onoare fiind sora marelui cineast, Marina Tarkovskaia, şi soţul acesteia, regizorul Aleksandr Gordon. Totul a fost minunat, mai puţin proasta organizare de factură dâmboviţeană şi emfaza cu care autorităţile ruse (reprezentate la Bucureşti de oficialii Ambasadei) se împăunează acum cu meritele unor artişti pe care, în epoca sovietică, i-au prigonit cât au putut de mult.
Nu e cazul doar al lui Tarkovski: am sesizat fenomenul ulterior şi cu ocazia medalionului Aleksei Gherman de la Bucureşti (cineast care a realizat, în regimul sovietic, doar 3 filme!). Probabil, şi dacă Serghei Paradjanov ar fi omagiat vreodată cum trebuie la Bucureşti, politrucii ar sări şi ar spune cât de mult i-au iubit şi îi iubesc filmele (Paradjanov a făcut, în era brejnevistă, numai patru lungmetraje şi aproape un deceniu de închisoare).
Pe insula Gotland
Am discutat pe larg cu alţi doi invitaţi de excepţie: eminentul profesor moscovit Dmitri Salînski, specialist în opera lui Tarkovski, şi Layla Alexander-Garett, artist fotograf britanic, interpreta lui Tarkovski pe platoul ultimului său film, „Sacrificiul”, şi autoare a unor cărţi şi albume foto despre acest moment astral al propriei vieţi. Cele patru zile bucureştene dedicate lui Tarkovski m-au făcut să-mi lămuresc multe lucruri care mă interesau, dar şi să meditez, ulterior, asupra unui subiect neaşteptat: felul în care interacţionează geniile şi, mai ales, aşa-numitele „întâlniri ratate” ale acestora.
Totul a plecat din momentul în care Layla Alexander-Garett, prezentându-şi minunatele fotografii din „acvariul” Muzeului Ţăranului Român (unde-i puteam vedea, lucrând sau relaxându-se, pe Andrei Tarkovski, Sven Nykvist sau Erland Josephson), a povestit „întâlnirea” care nu a avut loc niciodată dintre două nume uriaşe, nu numai ale cinematografiei, ci ale artei, culturii secolului XX, în sens larg: Ingmar Bergman şi Andrei Tarkovski.
După cum se ştie, în anul 1985, cineastul rus şi-a turnat ceea ce, din nefericire, s-a dovedit a fi ultimul său film, „Sacrificiul”, în Suedia, mai precis pe insula Gotland, la o aruncătură de băţ, ca să zicem aşa, de insula Fårö, unde s-a retras, în ultimele decenii de viaţă, suedezul Ingmar Bergman.
Numele celor doi cineaşti fuseseră des asociate de critici şi de presă în anii precedenţi, datorită cinemaului de artă pe care, fiecare în felul său, îl practicau la cea mai înaltă cotă posibilă. Mai mult, producţia în Suedia a filmului „Sacrificiul” a fost posibilă cu sprijinul evident al lui Ingmar Bergman. Nu e vorba numai de locaţia de filmare, ci şi de faptul că Tarkovski lucrează aici cu doi dintre colaboratorii cei mai apropiaţi ai lui Bergman: directorul de imagine Sven Nykvist şi interpretul principal, Erland Josephson (ba chiar, după cum ne dovedesc fotografiile Laylei Alexander-Garett, şi un fiu al cineastului suedez, viitorul regizor Daniel Bergman, participă la filmări incognito, ca asistent de cameră).
Foto: Ingmar Bergman
“Camera viselor”
Era aşadar natural ca cele două mari personalităţi, care nu se întâlniseră fizic niciodată, să aibă această posibilitate acum. La recepţia ocazionată de sosirea lui Tarkovski la Stockholm, Layla Alexander-Garett (pe care deja regizorul rus o alesese ca interpretă; cei doi se întâlniseră anterior la Roma, pe când Tarkovski turna „Nostalghia”) îi spune lui Bergman că Tarkovski este prezent şi îl poate întâlni. Conform relatării artistei, Bergman a spus „Mai târziu, altădată”, a urcat în camera sa de hotel şi s-a întors cu o foaie pe care i-a înmânat-o. Pe hârtie erau scrise celebrele cuvinte pe care, spune Layla, „le veţi întâlni în orice carte depre Tarkovski”:
“Filmul, când nu este document, este vis. De aceea Tarkovski este cel mai mare dintre toţi. El se mişcă în camera viselor cu mare naturaleţe. El nu explică nimic şi, în definitiv, ce-ar putea să explice? El este un vizionar care a reuşit să-şi pună în scenă viziunile, folosind cel mai greu, dar totodată cel mai suplu dintre procedee. (...) Toată viaţa am bătut la uşile camerelor în care el se mişcă cu atâta naturaleţe. Doar rareori am reuşit să mă furişez acolo. Eforturile mele conştiente au sfârşit, în cea mai mare parte, în eşecuri jenante: «Oul de şarpe», «Atingerea», «Faţă-n faţă» şi aşa mai departe”.
(legenda este frumoasă şi conţine, desigur, un sâmbure de adevăr, dar frazele de mai sus au fost citate de mine din autobiografia lui Bergman, „Lanterna magică”).
Inutil să mai spunem că Bergman şi Tarkovski nu s-au mai întâlnit niciodată. Şi aceasta nu numai pentru că geniul rus a încetat din viaţă la scurtă vreme, pe 29 decembrie 1986, cel suedez supravieţuindu-i până în vara lui 2007 (când a fost urmat, la doar câteva zile, de Michelangelo Antonioni, astfel stingându-se marea triadă a cineaştilor dreyerieni ai acelei generaţii, pentru că un Lars von Trier, autodeclarat continuator al marelui danez, face parte totuşi din altă vârstă a cinematografului).
De la science fiction la cinema
O observaţie emisă de eminentul profesor moscovit Dmitri Salînski, specialist în opera lui Tarkovski, într-una din excelentele prezentări făcute filmelor tarkovskiene proiectate, a pus, din punctul meu de vedere, „paie pe foc”. Este cunoscută aversiunea pe care scriitorul polonez Stanislaw Lem, autorul romanului SF „Solaris”, şi-a exprimat-o faţă de ecranizarea realizată de Tarkovski în 1972.
Diferenţa de viziune între Tarkovski şi autorii cărţilor science-fiction inspiratoare este descrisă de Elena Dulgheru în cartea sa despre cineastul rus. Timp de două ore obositoare, “întâlnirea cu Lem a fost neprietenoasă, ne vorbea tot timpul de sus. De Tarkovski nici nu auzise”, povesteşte un martor ocular, Lazar Lazarev. La fel şi în cazul filmului “Călăuza”, realizat plecând de la romanul SF “Picnic la marginea drumului” al fraţilor Arkadi şi Boris Strugaţki: “autorii ar fi dorit o ecranizare fidelă a romanului”. “Filmul nostru începe, după părerea mea, acolo unde se termină romanul”, declara, însă, Tarkovski.
Totuşi, în cazul lui “Stalker”, spre deosebire de “Solaris”, autorii SF-ului inspirator, Fraţii Strugaţki, sunt creditaţi ca autori ai scenariului, chiar dacă Tarkovski a operat, înainte şi în timpul filmărilor, multe modificări pe acesta. Mai mult, cei doi au publicat, în anii ‘70, un mini-roman prelucrat dintr-o formă intermediară a scenariului, intitulat “Camera dorinţelor” şi tradus în Occident, după succesul filmului lui Tarkovski, cu titlul “Stalker”.
„Geniile nu se suportă”
Revenind la Lem, profesorul Salînski a susţinut, în speech-ul despre „Solaris”, că autorul polonez nu văzuse, de fapt, filmul şi, în declaraţiile sale, s-a lăsat dus de valul sentimentului general anti-Tarkovski (puţin probabil, după părerea mea). „Explicaţia e simplă”, a continuat hâtru oaspetele moscovit: „Geniile nu se suportă” (e-adevărat, apropo de genii, Lem va rămâne ca unul dintre cei mai mari scriitori ai secolului XX, dincolo de stupida ghettoizare a science fiction-ului, nu numai cu „Solaris”, ci şi cu „Ciberiada”, de fapt o ficţiune satirică swiftiană de cea mai înaltă calitate), exemplificând şi cu alte cazuri.
Astfel, Aleksandr Soljeniţîn, un alt titan al secolului XX, se pare că nu agrea deloc filmul „Andrei Rubliov”, capodopera lui Andrei Tarkovski (ei şi? dreptul lui, de aceea se spune că gusturile nu se discută), şi, prin urmare, îl critica acerb de câte ori avea ocazia, în discuţii particulare şi nu numai. În acest context, Salînski a reamintit şi relatarea Laylei Alexander-Garett despre întâlnirea care nu a avut loc dintre Bergman şi Tarkovski, sugerând că, de fapt, cineastul suedez ar fi fost complexat de statura artistică a oaspetelui sovietic şi, de aceea, ar fi refuzat întâlnirea propriu-zisă cu acesta.
Taxiul cu genii
Mi-a venit imediat în minte şi celebra “întâlnire ratată” dintre James Joyce şi Vladimir Nabokov (mai mult, acesta din urmă teoretizează lucrurile, într-o scrisoare către soţia sa, Véra Nabokov, povestind că Joyce şi Proust s-au întâlnit o singură dată, întâmplător, într-un taxi, şi s-au certat tot drumul dacă fereastra trebuie să stea închisă sau deschisă!). Mai sunt şi alte exemple (Cărtărescu povesteşte că a stat aproape un an, prin străinătăţurile teutone, uşă în uşă cu Péter Esterházy, dar, cum acesta nu ştie engleza, n-au putut schimba nicio vorbă). Iată şi un link care dovedeşte că, într-adevăr, „geniile nu prea se suportă”.
Cred, totuşi, că în ce priveşte cel puţin “situaţia” Bergman-Tarkovski, profesorul Salînski nu are dreptate. Cu alte cuvinte, în acest caz, nu avem un caz de detestare între două genii, fie ea reciprocă sau univocă, ci de admiraţie supremă. Aceasta îl face pe cel care admiră să se retragă şi să nu dea curs unei potenţiale cunoaşteri directe a celui admirat, să o păstreze într-o perpetuă şi fertilă virtualitate. Dovadă este şi biletul admirativ pe care Layla Alexander povesteşte că Bergman i l-a înmânat personal în acea seară.
În carne şi oase
Să ne gândim puţin şi la ce înseamnă de fapt ca cineva să fie “geniu”, sau cel puţin să fie considerat ca atare. În acest context, să ne reamintim de câte ori nu am fost cam dezamăgiţi de întâlnirea propriu-zisă, în carne şi oase, cu unul dintre artiştii pe care-i admiram neţărmurit (fie acesta din scrisul lor, fie că e vorba de muzicieni, actori sau regizorii câte unui film care ne-a plăcut).
Şi de câte ori nu ne-am spus că e cel mai bine să evităm contactul direct cu artiştii pe care-i admirăm şi să rămânem la admiraţia pe care le-o purtăm de la distanţă (aceasta dacă, prin natura activităţii, nu suntem determinaţi să-i cunoaştem mai îndeaproape pe “idoli”). Şi de câte ori, intrând în detaliile biografice ale celor a căror operă o divinizăm, fie ei figuri istorice sau contemporane, ne-am întrebat cum e posibilă o asemenea diferenţă între “om şi operă” (dacă am aplica criteriile morale autorilor, foarte puţine nume din cultura lumii ar supravieţui; nu numai de aceea, singurul criteriu de validare nu poate fi decât cel estetic, iar cei care teoretizează principiul “supremaţiei esteticului” au întrutotul dreptate).
Şi el e om
Şi de aceea, contactul direct cu o figură pe care o admiri în mod real, neţărmurit, este câteodată mai bine să fie evitat, să rămână o perpetuă potenţialitate. În plus, anumite lucruri trebuie să se păstreze neactualizate, să rămână “sub pecetea tainei” – este ceea ce un spirit superior înţelege în timp, pe măsură ce nu mai dă curs unei curiozităţi adeseori vulgară. Nu e vorba musai de lucruri grave, ci de o anume aură de mister, pe care contactul cu omul în carne şi oase ţi-o poate risipi, ţi-o poate distruge.
Geniul este şi el om – el, de fapt, se exprimă aproape întotdeauna exclusiv prin operă –, astfel că, într-o întâlnire cu alţi oameni, el poate să nu se diferenţieze prea mult de cei de care-i înconjurat. Ca orice om, geniul poate avea şi el slăbiciuni (de fapt, sigur le are, chiar mai mult decât alţii, perfect sănătoşi dar... negeniali). E om, şi nimic din ceea ce-i omenesc nu-i este străin.
Individul care răspunde la numele pe care am convenit să-l considerăm genial poate să dea impresia, în viaţa de toate zilele, a unui om oarecare, ba chiar cu defecte jenante. Poate să aibă o aparenţă ridicolă, să bea prea mult şi să se îmbete, să flatuleze, să regurgiteze, într-un cuvânt să se facă de râs ca oricine altcineva.
Exerciţiu de admiraţie
Aşadar, geniul este geniu nu pentru că nu are slăbiciuni (ba chiar cu carul), ci pentru că ceea ce consideră el despre artă (şi, evident, şi pune în aplicare, pentru că altfel vorbim de genii potenţiale, neexprimate) se dovedeşte, în timp, a fi corect, a fi valabil, ajunge să fie acceptat aproape unanim de comunitatea umană (chit că, de multe ori, în timpul vieţii a fost privit doar ca o obositoare “fanfaronadă” – vezi extrem de semnificativul caz Flaubert).
Din acest punct de vedere, geniul nu se exprimă decât în operă şi nicăieri în altă parte (dar, să nu uităm, studiul paralel al biografiei autorului este esenţial pentru înţelegerea oricărei creaţii importante). Sigur, vorbim şi despre “genii orale”, despre oameni care “şi-au pus geniul în viaţă”, dar nu aceste cazuri sunt cele care ne interesează acum. În această perspectivă, “situaţia” Bergman-Tarkovski nu mai este una de “întâlnire ratată”, ci un act suprem de devoţiune şi admiraţie al unui mare creator către alt mare creator.
Se încarcă comentariile...
