Nu ştiu dacă lansarea acestui excepţional film spaniol cam în acelaşi timp cu cea a producţiei franco-americane de mult mai mare impact „Artistul“ (5 premii Oscar în 2012) este sau nu benefică pentru soarta sa şi pentru cariera internaţională a peliculei.
 
Mulţi vor considera că „Blancanieves“ vine oarecum în siajul succesului mondial al „Artistului“, iar acest mod de gândire este nedrept: filmul doar a fost lansat în toamna lui 2012 (la festivalul de la San Sebastian, unde Macarena García a fost distinsă cu premiul de interpretare feminină pentru rolul titular), este evident că pelicula era proiectată de autorul ei, Pablo Berger (scenariul şi regia) – 50 de ani –, cu multă vreme în urmă.

Avalanşă de premii
 
Este nedrept, în primul rând, pentru că această „Albă ca Zăpada“ în stil spaniol este mult mai bună, estetic vorbind, decât „The Artist“ (nu că acela nu ar fi avut meritele sale evidente). Cantitatea de tehnică propriu-zisă şi de efecte speciale computerizate este mare în ambele filme, dar ele sunt folosite într-un mod mult mai creativ în cel spaniol; „Artistul“ dădea tot timpul impresia că îi lipseşte ceva. Unde filmul lui Michel Hazanavicius rămânea doar un omagiu adus filmului mut clasic, cel al lui Pablo Berger reuşeşte să surprindă mult mai bine esenţa acestei forme de artă revolute şi să dea impresia că e chiar „de acolo“.
 
Departe, însă, ca „Blancanieves“ să fi trecut neobservat: în primăvară, filmul a primit nu mai puţin de 10 premii Goya (echivalentul spaniol al Oscarurilor) – printre care şi pentru cel mai bun film, precum şi premii de interpretare pentru Maribel Verdú (cea mai bună actriţă, în rolul maşterei/Encarna) şi Macarena García (cea mai bună actriţă aflată la început de carieră, în rolul Albei-ca-Zăpada/Carmen) –, ridicând astfel la 35 numărul total al premiilor câştigate de film până acum.
 
Estetică desăvârşită
 
În „Blancanieves“ remarcabilă nu este numai asimilarea esteticii speciale a filmului mut (practic o formă de artă destul de diferită faţă de cinemaul care a urmat) şi redarea cu minuţiozitate, dusă până la perfecţiune, a acesteia. Toate mărcile stilistice ale filmului mut european din perioada sa de glorie (anii ’20 ai secolului trecut) sunt prezente, de la gros-planurile pe figurile personajelor – de mare efect datorită îngustimii formatului, în filmul mut nu exista ecran lat sau panoramic – dezvoltate abil în cadre largi, de ilustraţie, până la felul în care „vorbea“ filmul mut prin inserturi şi muzică.
 
Rezultatul final este că, practic, eşti atât de vrăjit, încât ai impresia că vezi chiar un film „de atunci“, uiţi că te afli în 2013 şi eşti la un film realizat cu un an în urmă. Aşa cum spuneam şi cu ocazia premierei „Artistului“, de-a lungul vremii tentativele de a resuscita filmul mut nu au lipsit, sunt numeroase, dar ele aveau loc în spaţiul underground al filmului experimental, de nişă, pe când acum, odată cu „Artistul“ şi cu „Blancanieves“, ne aflăm pe teritoriul filmului mainstream, adresat publicului larg; filmul mut avea în primul rând o dimensiune populară, de entertainment (divertisment), iar pelicule ca acestea o sesizează din plin.
 
Specific andaluz
 
În filmul de faţă, remarcabilă este şi adaptarea la specificul şi culoarea locală – adaptare atât a experienţei artistice clasice a filmului mut, cât şi a poveştii-standard a Fraţilor Grimm, atât de ecranizată şi adaptată de-a lungul timpului. Reuşita se datorează unui scenariu impecabil, scris de acelaşi Pablo Berger.

Ne aflăm în Sevilla anilor ’20 (cei în care filmul mut şi-a avut voga maximă), iar povestea este plasată în lumea luptelor cu tauri, a coridelor atât de specifice identităţii andaluze şi spaniole. Cei şapte pitici devin cei şapte pitici toreadori, iar finalul peliculei va atinge chiar şi o inimă de piatră.
 
Info
 
Albă ca Zăpada / Blancanieves (Spania-Franţa-Belgia, 2012)
Regia: Pablo Berger
Cu: Maribel Verdú, Daniel Giménez Cacho, Ángela Molina, Inma Cuesta, Macarena García, Emilio Gavira
Rulează la: Grand Cinema Digiplex
 
5 stele