Merită văzută! Un clip aici.

Nu scriu o cronică, ci doar o scurtă contextualizare. Presa cinefilă de limbă română a generat deja multiple cronici. Majoritatea entuziaste.

Ca lungmetraj european, Îmi este indiferent... se încadrează într-o tradiţie care, în Germania de Vest, debuta în jurul anului 1968, an sărbătorit în mai în Europa. Dacă în istoria României, 1968 marca apariţia primei mari recolte demografice de decreţei şi condamnarea invaziei Cehoslovaciei de către Nicolae Ceauşescu, în ţări precum Germania de Vest, în 1968 începea confruntarea frontală a opiniei publice cu trecutul fascist. O nouă generaţie, tânără, punea întrebări incomode, inclusiv prin intermediul filmului, generând un dialog public întins pe mulţi ani, care a dus Germania la asumarea colectivă a crimelor trecutului.

Germaniei i-au urmat alte ţări, care s-au simţit mult timp confortabile în a da vina pe alţii pentru atrocităţile celui de-al doilea război mondial. Vorbind la persoana întâi plural despre participarea la crimele războiului, inclusiv despre implicarea în săvârşirea Holocaustului, a servit acestor culturi în a înţelege mai bine democraţia, le-a asanat dialogul public şi le-a sporit compasiunea pentru suferinţele minorităţilor persecutate. Recent, culturi din Europa răsăriteană au început şi ele să producă pelicule care adresează la persoana întâi această temă. Efectul internaţional a fost pozitiv, indicând că, în sfera civilă a acestor ţări, se dezvoltă un proces de auto-cercetare necesar. Filme precum Ida (Polonia, 2013) sau Fiul lui Saul (Ungaria, 2015) s-au bucurat de lauri şi distribuţie internaţională largă—inclusiv de Oscar, la care e propus şi filmul lui Jude.

Precum majoritatea statelor fostului bloc sovietic, regimul PCR a incriminat colaboraţionismul nazist românesc şi a dat condamnări penale (unele drepte, altele nedrepte, inclusiv pedepse capitale), dar nu a abordat afinităţile fasciste al românilor la persoana întâi. Acest fapt s-a resimţit după 1989. Pe de-o parte, societatea tranziţiei a repetat practicile incriminatorii la persoana a treia ale regimului PCR, îndreptate însă împotriva regimului comunist. Ca în epoca PCR, dar fără directivă de partid, opinia publică românească postdecembristă s-a angajat într-o febrilă denunţare, dar vinovaţi de fenomenul social, politic şi moral numit comunism au fost găsiţi doar ruşii şi acoliţii lor în teritoriu, nu şi cei ce au stat în liniile doi, trei şi patru de-a lungul a patruzeci şi cinci de ani de dictatură. De asemenea, puterea postdecembristă a condamnat la moarte cuplul Ceauşescu într-un proces similar cu cele ale epocii staliniste, chiar şi execuţia Ceauşeştilor asemănându-se cu cea a lui Antonescu, fiind efectuată sumar într-o curte interioară de instituţie a statului.

Pe de altă parte, fervoarea anticomunistă postdecembristă şi necunoaşterea istoriei, au cauzat o asimilare necritică şi pe termen lung a unor noi (ne-comuniste) idei şi atitudini ostile gândirii democratice. Exemplul cel mai evident îl constituie succesul de public al naţionalismului patriarhal, elitist şi autoritar interbelic în cultura scrisă, filmată sau televizată a anilor 90. Presa de mare audienţă, editurile cele mai prestigioase şi noii intelectuali media ai României au expus populaţia la o avalanşă de gândire neo-naţionalistă, creştin-fundamentalistă şi anti-europeană, idealizând figuri dubioase, direct sau indirect criminale, ale trecutului; învrăjbind români şi unguri şi dialogând la nesfârşit despre sentimentul românesc al fiinţei.

După aproape trei decade de la 1989, se pot lesne observa efectele negative ale administrării crimelor trecutului la persoana a treia. Maniera emoţională, nesinceră şi re-ideologizantă în care această administrare a fost condusă se resimt azi în violenţa dialogului public, afinităţile autoritariste ale multor cetăţeni şi uşurătatea cu care liderii populişti ai orânduiri neoliberale mobilizează masele excitându-i anxietăţile şi prejudecăţile.

Filmul lui Jude adresează acest context cultural actual în care funcţionează memoria colectivă. Jude e un regizor curajos. Aferim (trailer aici), filmul său din 2015, se angaja în a face arheologia ţigano-rasismului românesc.  La primă vedere, noul său film discută negaţionismul referitor la implicarea armatei române în crimele celui de-al doilea război mondial. Mai profund însă, Îmi este indiferent... întreprinde o muncă ecologică. Un Let’s do It, Romania! la nivel cultural, împotriva gunoiului lăsat de un secol de varii şi intense îndoctrinări care afectează atât memoria colectivă, dialogul cetăţenesc, armonia interioară, cât şi spiritul comunitar şi compasiunea românului de azi.

Prezentarea e făcută cu dragoste faţă de om şi adeseori cu umor. Exprimă, pe de-o parte, înţelegere faţă de cicatricile lăsate de violenţele fizice şi simbolice ale secolului trecut. Pe de altă parte, transmite tristeţea produsă de urmărirea felului în care inima şi gândirea traumatizate generează noi forme de fanatism şi comportament represiv sau, la fel de îngrijorător, o speţă de mindfulness post-ideologic românesc, care se crede isteţ şi pragmatic, dar care reprezintă de fapt doar o nouă formă a ceea ce Hannah Arendt a numit banalitatea răului, şi despre care sper să scriu într-o postare viitoare, după premieră.