Police este un titlu inclus la Speciale, în regia Annei Fontaine şi cu un cuplu de actori (doar pe ecran) absolut cuceritor, Virginie Efira şi Omar Sy, într-o noapte de dileme umane şi nicidecum atât de violent ca Parazitul şi Mizerabilii, care au luat şi câte un Cesar într-o ceremonie plină de neprevăzut şi de îmbufnări! Mult contestat pentru viaţa sa privată, Roman Polanski a primit (în lipsă) statueta bine meritată pentru regia lui J’accuse! Nici că se putea o mai mare ironie a sorţii! Revoltată imediat şi susţinătoare a mişcării Me Too în Franţa, actriţa Adele Haenele (militantă de frunte şi LGBT) părăseşte în semn de protest Sala Pleyel (ştiţi locul din Concertul lui Radu Mihăileanu)! O atmosferă sulfuroasă, chiar mai animată decât Oscarurile şi Globurile de aur la un loc!

Revenind la Berlin, ultimul, dar, fără îndoială, nu cel de pe urmă din competiţia oficială a fost mult aşteptatul There Is No Evil al iranianului Mohammad Rasoulof, căruia, ca şi lui Jafar Panahi, cu Taxi de acum 5 ani, nu i s-a permis să părăsească Teheranul. Un scenariu pe capitole, aşa cum a fost cazul în multe dintre producţiile din 2020, realizatorul denumindu-le chiar episoade, şi în care aruncă o privire cutremurătoare spre pedeapsa cu moartea prin spânzurătoare, în plin mileniu III! Dar şi cum sunt călăii propriu-zişi! Intensitatea şi talentul indiscutabil al autorului mi-a amintit de un alt persan, Farhadi cu Nader şi Simin, pe care, de cum l-am văzut, i-am prezis Ursul de Aur (pe care şi l-a adjudecat) la unison cu regretatul nostru inventator al Vârstelor peliculei: Tudor Caranfil (căruia cu siguranţă că i-ar fi plăcut complexitatea operei şi am fi avut ce comenta pe îndelete), iar acum, cu criticul radio-tv german Knut Elstermann am fost entuziasmaţi de iranian! Pe lista preferinţelor noastre comune mai numărându-se Berlin Alexanderplatz şi First Cow! Vom vedea în această dată aparte, 29 februarie!

În rest: Irradiated al lui Rithy Pahn e departe de genialul L’Image manquante despre criminala perioadă a khmerilor roşii, chiar dacă acum se concentrează mai ales pe Hiroshima. Apoi malaezianul-taiwanez Tsai Ming-liang ne-a furat 127 de minute cu viaţa banală, într-un aşa zis observaţional despre doi bărbaţi care se îmbrăţişează, fireşte, deloc platonic, Rizi/Days.   

Bucuria şi deliciul cinefilului rămâne zona vintage, din nou King Vidor, mai ales cu Citadela, după Cronin, despre viaţa plină de răsturnări de situaţii a unui doctor (Robert Donat), aşa cum ne-am fi dorit să fim sau să întâlnim, sau Joseph Cotton în Beyond the Forest, cu capricioasa Bette Davis, pe care o acceptă cu stoicism, ori veşnicul salvator din Ruby Gentry, îndrăgostit de Jennifer Jones, cu un trup de zeiţă, căruia, ca să-i mai stingă înflăcărarea medicului, dialoghistul îi găseşte o replică de reţinut: Nu-i decât anatomie! Oricum n-avea nicio şansă în faţa şarmantului, deşi cam frust: Charlton Heston!

Ar mai fi şi alte două meserii numai bune de invidiat, ambele interpretate de cel mai fermecător hollywoodian al tuturor timpurilor: Gary Cooper, arhitect modern încă din 1949, în The Fountainhead, alături de foarte eleganta şi trasa prin inel Patricia Neal, şi scriitor (doar s-a deschis ediţia cu Salinger, nu?), cu ucraineana care întruchipează o frumoasă poloneză, Anna Sten, în The Wedding Night!     

Aşteptăm cu interes ce-a ales juriul condus de Jeremy Irons, care să nădăjduim că n-o să aleagă doar subiecte cu minorităţi de tot felul ca să demonstreze că nu doar de ochii lumii şi-a pus cenuşă în cap în deschidere şi a explicat că n-a fost bine înţeles în declaraţiile sale anterioare. Oare frica păzeşte bostănăria şi la case mai mari?