Patrick e numele lui. Şi este personajul principal, care dă şi titlul filmului de debut în lung metraj, al belgianului Tim Mielants. Un debut remarcabil, al unui încă tânăr regizor care şi-a cultivat talentul în numeroase şi apreciate seriale de televiziune (Peaky Blinders, Legion, Code 37, Cordon).

În 2019 a scris şi a regizat acest thriller tragicomic, ce se petrece într-un camping de nudişti, din Munţii Ardeni. O amintire ironică a unei îndepărtate experienţe din copilărie a regizorului, purtat de părinţi într-un astfel de loc cu nuditate obligatorie.

Patrick (Kevin Janssens), la cei aproape 40 de ani ai săi, e încă un copil, fiul mamei oarbe şi al tatălui bolnav, care e proprietarul autoritar al taberei.  Iar tânărul este disponibil pentru oricine şi orice necesită a fi reparat în camping. Posac, lipsit de orice reacţie inteligentă vizibilă, el este totuşi tulburat de două evenimente ce se petrec simultan: din cutia frumos agăţată în perete a dispărut unul din ciocanele de colecţie cu care lucrează mobilier artistic, în timpul liber. Iar tatăl său moare şi el subit, lăsându-l proprietarul taberei. O poziţie pe care nu şi-o doreşte şi pentru care nu e pregătit, de aceea devine vulnerabil în faţa vechilor clienţi ai taberei, care vor să pună ei mâna pe proprietate.

Dar nu acesta e motivul neliniştii majore care îl smulge dintr-odată din inerţie pe Patrick, ci absenţa ciocanului, pe care îl caută cu înverşunare. Nu moartea tatălui pare să îl tulbure, ci furtul ciocanului, iar epopeea acestei căutări a preţioasei unelte  pune în evidenţă, prin reînnoite conflicte colaterale, ipocrizia acestei lumi de bogaţi răsfăţaţi, care, umblând în fundul gol peste tot prin pădure, par să fi adoptat o filosofie de viaţă simplă, onestă şi naturală. Când, de fapt, adevărul e tocmai contrariul.

Patrick face parte dintre acele film pentru care nu ce se spune, ci cum se spune contează, fiindcă firul naraţiunii e ca un fir al Ariadnei, ce ne conduce prin labirintul acestui microcosm încărcat de semne, pentru a descoperi că în spatele acestei aparenţe câmpeneşti de secol XXI se ascund vechile dorinţe de putere, invidii, lăcomii de arginţi, preacurvii, vanităţi, păcatele omeneşti vechi de când lumea.

Dar Tim Mielants nu construieşte predici în acest film pe care l-a scris alături de Benjamin Sprengers, ci alcătuieşte un discurs vizual bine articulat, în care detaliile vorbesc cât o sută de cuvinte. Iată, de pildă, cum este structurată secvenţa din care înţelegem că Patrick este supus violului sistematic, de către una din turistele de vârstă medie, ale taberei. Pe terasă, Liliane (Ariane van Vliet) ia micul dejun cu Herman, soţul ei (Pierre Bokma), goi puşcă, dar cu pulovere legate tinereşte în jurul umerilor. El vrea să mănânce dintr-un borcan cu dulceaţă nedesfăcut, dar privirea ei ucigaşă îl opreşte, aşa că îşi unge felia de pâine cu un strat foarte subţire, din celălalt borcan disponibil. Cu borcanul nedesfăcut Liliane merge în atelierul singuraticului Patrick, pentru a profita de corpul său vânjos, într-un act sexual în care protagonistul rămâne la fel de impasibil ca întotdeauna. Dulceaţa e plata pentru fiecare satisfacţie sexuală obţinută de femeie, iar şirul borcanelor frumos aşezate pe pervaz ne spune că abuzul durează de mult timp. Din ultimul borcan, interzis soţului, amantul fără voie îşi va unge o felie de pâine cu un strat gros de dulceaţă.

Din astfel de detalii frumos înlănţuite sunt sugerate relaţii şi comportamente ale personajelor, care nu au loc în cadrele filmate, dar care compun acest univers uman din lumea în mic, care este campingul. Şi justifică psihologic firul acţiunii. Patrick nu le pare celor din consiliu capabil să preia conducerea campingului, aşa că Herman şi soţia sa încearcă, cu viclenie, să-l convingă să le dea lor afacerea. Cum tânărul bănuieşte pe toată lumea că i-a furat ciocanul, inclusiv pe Herman, discuţia sfârşeşte într-o ridicolă luptă corp la corp între cei doi masculi, privită cu dispreţ de soţie, până când rulota celor doi este răsturnată de elanul încleştării virile.

Acest climax al confruntărilor dintre personaje scoate în evidenţă rolul pe care regizorul îl atribuie nudităţii în acest film, bine pusă în valoare, în sensul dorit de regizor, de directorul de imagine Frank van den Eeden (Premiul Ensor, la Festivalul de la Oostende, 2021), care foloseşte perspectiva şi forţa planului doi, pentru a crea atmosfera neliniştitoare a acestui spaţiu dedicat naturismului. În prima secvenţă a filmului, camera urmăreşte din spate protagonistul intrând în tabără, descoperind peste umărul lui pe toţi aceşti slujitori ai religiei naturiste, salutându-se ceremonios pe nume şi discutând cu seriozitate. Iar contrastul dintre această nuditate lipsită de sex-appeal, a unor corpuri obosite şi plasate departe de idealul publicitar al succesului erotic, şi solemnitatea comportamentului unor purtători de costume scumpe în lumea din afara campingului aduce permanent o notă de umor negru, acestei comedii ce nu abuzează de cuvânt, ci dimpotrivă, e monosilabică, precum protagonistul ei.

Interpreţii personajelor principale sunt actori de marcă ai teatrului belgian, care au înţeles portanţa alegerii regizorale şi au acceptat, fără prejudecăţi, să joace nuditatea în diversele ei feţe, de la comicul conflictelor cotidiene la melancolia funerară a acestor trupuri răspândite printre copacii pădurii, cu prilejul ritualului aruncării în ţărână a cenuşii tatălui mort, într-o atmosferă de angoasă metafizică, plasată undeva între disperarea lui Ensor şi rigiditatea absurdului lui Magritte.

Toate personajele din afara campingului joacă, desigur, îmbrăcate, căci ele nu aparţin raiului naturist (poliţişti, personal medical, la spitalul unde este dus tatăl bolnav). În tabără, îmbrăcat este doar Mon (Bouli Lanners), poliţistul care încearcă să-l ajute de Patrick, când acesta este ameninţat a fi arestat pentru uciderea la Bruxelles a iubitului ascuns al tatălui său, care furase banii campingului. Apoi mai este Dustin (neozeelandezul Jemaine Clement), excentric cântăreţ, vedetă a scenelor internaţionale, un cabotin care îl învaţă pe Patrick că uneori, pentru a avea ceva, trebuie să nu te încrâncenezi a-l avea. Şi mai este Nathalie (Hannah Hoekstra), un fel de secretară a starului şi iubita lui dezamăgită, care îi spune lui Patrick că este minunat, fiindcă el nu se preface, e mereu el însuşi. Drept care, la final, vedem că barierele sufletului lui Patrick se deschid şi el sfârşeşte în braţele ei, ca un copil supus, aruncând la coş (supremă jertfă!) preţiosul set de ciocane, care a fost motivul/pretextul tuturor înfruntărilor din acest film. Iar Patrick se plasează cumva între aceste două lumi, a îmbrăcaţilor şi a nudiştilor, purtând mereu o cămaşă descheiată peste burta proeminentă (actorul s-a îngrăşat 20 de kilograme pentru acest rol).

Cu personajele principale jucând nud, e ciudat cum filmul a câştigat, în 2021, Premiul Ensor pentru costume (Valerie Le Roy), dar nu e ciudat că l-a câştigat pentru Cel mai bun film, Cel mai bun actor în rol principal, Cel mai bun regizor, Cel mai bun scenariu şi Cel mai bun decor. Regizorul a mai câştigat premii la câteva festivaluri, între care Premiul pentru Cel mai bun regizor la Karlovy Vary (2019) şi la Festivalul Internaţional de Film Transilvania (2020).

Patrick este un film de festivaluri, datorită concepţiei sale regizorale, ce pune accentul pe valorile artistice ale operei, nu pe cele comerciale. De aceea intră în România, ca şi în alte ţări, atât în cinematografe, cât şi pe alte platforme de vizionare. Este o comedie neagră cu un stil aparte, care necesită o disponibilitate de receptare specială.

Patrick este o peliculă pentru fanii filmului de artă. Nu vă lăsaţi păcăliţi! Nuditatea nu este aici ce pare a fi. Este mai mult.

Cu: Kevin Janssens, Pierre Bokma, Ariane van Vliet, Hannah Hoekstra, Jemaine Clement, Bouli Lanners, Josse De Pauw

Regia: Tim Mielants
Scenariul: Benjamin Sprengers, Tim Mielants
Imaginea: Frank van den Eeden
Decor: Hubert Pouille
Costume: Valerie Leroy
Editare: Alain Dessauvage
Music: Geert Hellings