Prăbuşirea şi renaşterea Studiourilor Buftea. Cum arată acum platourile de filmare: „Efortul a fost uriaş, chiar s-a muncit 24 de ore din 24“

Prăbuşirea 
şi renaşterea Studiourilor 
Buftea. Cum arată acum platourile de filmare: „Efortul a fost uriaş, chiar s-a muncit 24 de ore din 24“

În 2018, din Cetatea Filmului Românesc rămăsese doar o ruină, nimic nu mai amintea de vremurile în care pe malul lacului Buftea se plimbau, în pauzele de la filmări, Orson Welles, Kirk Douglas şi Jean-Paul Belmondo. Anul trecut, însă, ceva avea să se schimbe, ca urmare a unor investiţii masive. Cu şase lungmetraje turnate şi alte câteva începute, Studiourile cinematografice Buftea redevin un pion important pe harta industriei de film.

Lansat în anul 1951, filmul produs de către studiourile americane Metro Goldwyn-Mayer rămâne şi astăzi unul reprezentativ pentru categoria producţiilor cinematografice cu tematică istorică şi religioasă. „Quo Vadis?” este punerea în scenă a romanului scriitorului polonez Henryk Sienkiewicz, publicat la începutul secolului trecut.

luna trecuta · comentarii (18)

Personajele cele mai ataşante în această ediţie a 70-a a Berlinalei par a fi doctorii şi poliţiştii (şi străbunii lor, şerifii din western-urile retro), iar cele mai detestate, pe bună dreptate, securiştii din KGB-ul stalinist, până la cei din Stasi şi omologii lor din Slovacia (chiar Cehoslovacia, în anii 80), România şi Iran. E clar un duel permanent între bine şi rău!

acum 5 luni · comentarii (0)

La 13 ani după Domnul Bebe, din 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, care a însemnat Palme d Or-ul pentru Cristian Mungiu la Cannes, şi în care avea un rol care îl făcea atât de antipatic încât publicul şi mai ales femeile îl urau visceral, Vlad Ivanov revine în Slujitorii/Sluzobnici (Regia: Ivan Ostrochovsky, în coproducţie cu Libra film şi Hai Hui, plus CNC şi TVR).

acum 5 luni · comentarii (0)

De 12 ani încoace ştiu că la Berlinale fericirea absolută a cinefilului se resimte la clasice. Odată în plus a fost un maestru al Hollywood-ului King Vidor (despre care o să mai scriu în relatările următoare) şi un western (e doar îngrijorător că e genul preferat al dictatorilor, inclusiv al lui Nea Nicu!), Man without a star (1955), cu recent dispărutul centenar Kirk Douglas, omul cu 3 gropiţe şi în plină formă fizică.

acum 5 luni · comentarii (0)

Sunt fan al serialului de pe Netflix, Vikingii, cel cu Ragnar Lodbrok, fiii săi, Ivar, Bjorn, Sigurd, Ubba, Hvitserk, dar şi soţia sa dintâi, Lagertha, luptătoarea cu scutul. O, şi câţi mai sunt, rude, regi, neveste, saxoni, vikingi, prezicători, călugări care păcătuiesc, soţii care trădează, religii care se schimbă. Şi reschimbă.

acum 6 luni · comentarii (2)

FIFF, festivalul din Belgia, de la Namur, al filmului francofon prin excelenţă, mă face să-mi amintesc de fiecare dată de o rimă din copilărie, chiar dacă se scrie puţin diferit: Domnişoara Greta Fiff, blondă ca un cataif. E, de fapt, o descriere exactă a acestei întâlniri dulci şi luminoase deopotrivă care ne poartă pe mai multe continente şi ne face să descoperim destine, pe care adesea le ignorăm şi e păcat şi nedrept.

acum 10 luni · comentarii (0)

Câştigător la Cannes al Premiului Juriului, în 2007, pentru splendida dramă Silent Light şi al celui pentru regie în 2012, cu Post Tenebras Lux, Carlos Reygadas a revenit pe ecrane în 2018, lansându-şi la Festivalul de Film de la Veneţia cea mai recentă investigare cinematografică a limitelor relaţiilor umane din Nuestro tiempo, şi el nominalizat acolo la Leul de Aur. Acest film de artă intră acum şi pe ecranele din România.

acum 10 luni · comentarii (22)

Pe o ploaie mocănească, derutantă, de te credeai în plin noiembrie şi, cu siguranţă, nu pe Croazetă, lumea îmbrăcată la patru ace şi cu umbrelele din dotare sau ale hotelurilor mai răsărite, deloc descurajată de capriciile meteo, sfidându-le chiar, a venit, sâmbătă, să umple Le Grand Theatre Lumiere (2.300 de locuri), la premiera lui Corneliu Porumboiu,  cu „La Gomera“.

acum 1 an · comentarii (2)

Dolor y Gloria este un film atât de tulburător, în sensul cel mai bun al cuvântului, profund, cu umor, cu lumea creatorilor de cinema (cu un clin d’oeil plin de tandreţe pentru Marilyn şi Natalie Wood) şi trecerea timpului peste opera lor, cu un Antonio Banderas absolut fabulos, un alter ego ideal al lui Almodovar, încât nu numai că mă bucur că pelicula (cum spun şi spaniolii, de altfel) vine la Cluj, la TIFF.

acum 1 an · comentarii (1)