La aniversarea aia sumară la care am ajuns din obligaţie, totul a fost ok, pînă cînd cineva, da, omul care împrăştia naftalina cu aromă vagă de levănţică dintr-un costum perfect pentru anii ’90, a dat ceva salată boeuf pe el şi, în secunda imediat următoare, discret şi cu mîna stîngă, pe mine. Un bobîrnac discret. Adică nu chiar pe mine, ci pe pantalonii mei vişinii, by Zara. Cu care oricum chiar se asorta, salata aia chiar avea prea mulţi gogoşari.

           Bine, pînă atunci am toastat şi am tot ciocnit, fiecare cu ce-a putut să aleagă, eu am avut dreptul la cinzeci de grame de vischiu, dup-aia am mai vrut dar a dispărut sticla, probabil era cel mai valoros obiect din cameră şi trebuia pus la adăpost, mda mint, era şi un TV pe perete la care unchiu, costumatu’, punea din telefon muzică veche de pe YouTube. Wireless.

          Pe masă nu prea era loc, aproape un metru pătrat pentru şapte persoane, vreo paişpe centimetri pe cap de comesean şi, în unanimitate, prin vot, s-a hotărît ca să se pună din toate direct în farfurii, „să mai economisim din suprafaţă“, adică sarmale, orez, cîrnaţi, morcovi raşi, două feluri de fripturi şi salată de sfeclă, „făcută chiar de mine, e proaspătă, ieri am făcut-o“, cum a garantat sărbătorita. Cuţite nu s-au mai dat, tot o hotărîre în consens, oricum nu aveai cum da din coate şi nici loc de migălit în farfuria aia de plastic plină cu vîrf, aşa că am vrut şi eu să mă spăl pe mîini, pentru gripă, ca un cetăţean educat care ascultă ştirile la radio în timp ce întinde rufele la uscat şi este la curent cu tot din ţara asta. La baie am ajuns fără hartă, doar cu indicaţii şi sfaturi de la două persoane binevoitoare de pe traseu, n-am aprins lumina, boilerul cred că funcţiona, în chiuvetă era un lighean roşu de plastic şi m-am spălat la cadă. Cu ceva dubios dintr-un tub, sigur nu era pastă de dinţi că aş fi simţit, mai degrabă şampon. M-am şters cu un obiect nedefinit care putea fi chiar prosopul de picioare. Se putea şi mai rău, adică ăla de pus pe jos cînd ieşi din cadă, doar că nu avea cum să fie, pentru că acela este numai la hotelurile de la trei stele în sus, ceea ce nu era cazul, eram într-o casă particulară.

            Atmosfera era eminamente superbă şi superioară, s-au zis poveşti faine şi am aflat lucruri noi, majoritatea izvorîte din mintea lui nenea de lîngă mine, care avea şi o cravată asortată din poliester, aşa cum o cere orice funcţie importantă şi care impunea prin prestanţă, era vorba de o aniversare, ce Dumnezeu!, bine, cred că mă afurisea în gînd pentru tricoul meu albastru care se vedea pe sub cămaşa scoasă din pantaloni, tot de la Zara, şi înclin să cred că avea dreptate, aşa ceva nu se face!, ce mai, omu’ chiar ştia multe. Copleşit de toate astea am îngroşat din obraz, m-am ridicat în picioare şi, respectuos, l-am întrebat pe unde lucră. Mi-a zis că avea o funcţie importantă, era ceva pe la Tuborg, răspundea cu premiile de la capace. Bănuiesc că el ridica corespondenţa de la poştă şi tot el, cumul de funcţii!, desfăcea plicurile cîştigătoare. Şi am îndrăznit să mă aşez din nou. Da’ chiar ştia din toate, frate! Dacă tot o ascultam pe Angela Similea doar pentru a opta oară, am aflat că „l-a idolizat“ pe Victor Surdu, chiar dacă el era cum era, aici n-am mai aflat amănunte, se pare că nu prezentam încredere şi că nu aveam reînnoit certificatul de la ORNISS, n-am insistat pentru că tocmai se trecuse graniţa, deja eram în vest, şi tocmai am descoperit, cu ajutorul convivului meu că germanii sînt foarte invidioşi pe noi că sîntem foarte rapizi. Pentru că ei „se mişcă mai mototol“. Ha!, ce cuvînt! Exact aşa se numesc şerveţelele de hîrtie din cutia care e în maşina Corei, chiar bune! Fine şi cu trei straturi. Eram numai ochi şi urechi, am cerut şi primit o cafea cît să-mi biciuiască neuronii deja suprasolicitaţi, eram avid să aflu, să cunosc, să mă deştept, mă!, dar omul i-a cedat cuvîntul sărbătoritei zilei; mă rog zilei de acum cîteva zile, mai exact de joi. Aşa că n-am avut încotro şi am mai ascultat o dată pove aia cu şeful care e ff competent dar se îmbată, iar „la ziua mea i-a dat peste mînă cuiva care voia să facă o poză. Nu l-a mai băgat nimeni în seamă şi el s-a dus în biroul lui. Şi a venit mai tîrziu. Da, şi nici nu se spală, că trebuie să ne luăm odorizante în birou, dăm fiecare cîte şapte lei pe lună.“ Am profitat de o mică întrerupere, comesenii tocmai strîmbau din nas şi-o compătimeau pe sărbătorită, totuşi şi ăia sînt nişte bani, şi am întrebat ce era cu Surdu. Mi s-a răspuns prompt că le cam bea şi el, „că d-aia şi avea nasul roşu, nu?!“ Şi că „totuşi n-a mai avut zile, domnule, soarta!“

             Între timp am ascultat maxim douăjuna de cîntece cu una Adriana Antoni, despre care nici nu ştiam pînă acum că trăieşte, iar cea mai faină cîntare, şi aici a fost unanimitate, eu m-am abţinut, dar cred că nu am fost auzit, a avut-o în bena unui camion cu motor de Braşov. Adică nu chiar douăjuna, aş exagera, mă bate Dumnezeu, că pe jumate le-am văzut de două, trei ori. Bine, se putea şi altfel, Cocogiambo, de exemplu nu s-a dat decît de patru ori.

            Cînd m-am dus la veceu pentru a doua oară, cineva m-a văzut, e drept că în drum şi pe pereţi erau agăţate hainele musafirilor puse la uscat şi preventiv şi, ca să-şi justifice curiozitatea şi prezenţa, adică ca să nu dau cu jula pe la buzunare, mi-a zis de unde se aprinde lumina. Şi unde-i prosopul. Nu mi-a spus dacă este de picioare, nici nu mai conta, deja aveam anticorpi de data trecută, ceea ce dovedeşte că persoana era una citită, cu o bună cultură generală. Asta e zisă din capul meu, de mine e vorba.

          M-am întors la masă, după ce s-a terminat sticla de vin alb, s-a trecut la cea de roze şi dup-aia la cel roşu adus de mine şi, datorită orei înaintate, s-a pus problema de a se aduce tava de tiramisu şi de a se desface sticla de şampanie. Aşa zisă şampanie, ceva demidulce cu gust de piersici, cum era scris pe etichetă. Şefu’ în costum a pus mîna pe ea, şi după vreun sfert de oră în care doar i-a ţinut de cald, probabil îşi menaja amigdalita, a primit acceptul sărbătoritei care cu desertul ăla în braţe, încerca să dea tonul la cîntec, în timp ce-şi aprindea propria lumînare cu cifra rotundă tocmai resărbătorită. Văzînd că procesul de expansiune spectaculoasă a dopului din gîtul sticlei risca să fie compromis, asta pentru că liderul spiritual, încerca să-l scoată fără vreun zgomot şi fără să se piardă vreo picătură, am înţeles, o fi trăit f rău şi-n sărăcie pe cînd era mic, am riscat, am întins  mîna după sticlă, el a apărat-o cu preţul vieţii, eu n-am renunţat şi i-am spus că dacă nu sare dopul şi  nu ajunge juma’ din conţinut pe carpeta cu răpirea din serai, e un semn rău, că şi tanti Leana cînd a botezat şi lansat la apă vaporu’ ăla, Independenţa, a dat cu sticla pe-alături, aia a făcut decît un balans şi i-a condamnat pe oamenii ăia la scufundare. Ceea ce s-a şi întîmplat. Undeva prin Dardanele. Omul a ţinut cu dinţii la prestanţa lui şi asta chiar mi-a plăcut, n-am reuşit să o smulg de la pieptul lui, aia a fîsîit cam ca şi cînd desfaci un pachet de cafea în vid, oamenii au început să cînte „La mulţi ani“, s-a turnat în pahare, n-a ajuns la toţi, am ciocnit, eu am luat o gură şi nu mi a plăcut, nu-mi plac alea dulci, şi m-am întors la roşul meu. Apoi s-au primit în dar fix doişpe cîntări probabil celebre ce aveau în componenţă refrenul de „La mulţi ani“. Pentru că nu au mai fost găsite suficiente pe „3 sud est“ i-am auzit de patru ori.

           Toate astea se petreceau în prezenţa lui tata mare care dormea îmbrăcat şi întins bine, pentru oase. S-a încălzit de la salteaua aia electrică de sub pătură, „care e bună şi pentru hemoroizi“, în patul care era lipit de masă. „Lăsaţi-l că noi am mai ciocnit pînă aţi venit voi.“, s-a auzit o voce. Ce-i drept întîrziasem un sfert de oră, taxiul a bîjbîit puţin. Totusi, Adriana Antoni este o tipa relativ ok. Că mi-a zis cineva de la Sibiu pe uaţap, o fată faină, şi o cred. Bine, acum îmi cer scuze, trebuie să mă opresc, mi-au zis ăştia că am depăşit spaţiul editorial.

         Cezar Pârlog este publicist şi scriitor. Ultimele cărţi apărute sînt Ce mult te-am iubit!, Editura Libris Editorial, 2018 şi „Facts of life“, Editura Junimea, 2018.

Citiţi şi:  

- De Sîn' Andrei
- Copaci. Amintiri (III)
- SMS naţionale. Nelimitat
- Muzică, dragoste, genealogie
- De-o ciorbă
- Ciorile lu' Nea Nicu