Fac baloane de săpun pe un fond de mare, plajă şi stafilofozi. Da, ştiu că n-am scris corect, dar pentru mine, e mai interesant aşa. Şi-mi place şi cum sună. Cunosc şi că au fost inventaţi de un nene de-al nost’, de pe la IPTANA. Deci, felicitări!

Alături, sub ideea unui foişor, cineva în picioare, cu şlapi, pantaloni scurţi şi tricou alb, aflat lîngă o masă înconjurată de şase scaune, exersează cu îndulgenţă pentru sunetele naturii şi ale altor neaveniţi aflaţi întîmplător pe-acolo, la vioară. Desigur, imaginea este atipică şi uşor bizară pentru rigoarea obişnuit ceremonioasă a spectacolului acustic. Iar fracul şi plastronul de pe dedesupt pot să le montez chiar eu peste omul silitor. Închiriate pentru doar cîteva ore, la un preţ modic, de la magazinul de pe Victoriei, colţ cu Ştirbei. Ceea ce şi fac, în timp ce, conectat la gîndul meu, personajul cu ureche muzicală face o pauză, în care aflu că îşi va sărbători festiv un număr rotund de ani, pe undeva pe la Monte Carlo. Uau, frumoase cifre! Nu ştiu dacă de la căsătorie, de carieră muzicală sau de la terminarea liceului. Da, îi sunase telefonul. O voce interioară îmi zice, zîmbind pe de jumătate că: Începe bine. Vrem a se continua. Puţin mai în faţă, în stînga culoarului, chiar la intrarea în vagon, o tanti cu burta mare, aflată la puţini metri de momentul Facerii, jună şi simpatică, mă face să gîndesc cum mi-ar sta, peste cîtva timp, la pieptul ei devenit rodnic. Acuma nu mi-e tocmai clar dacă vocea se referea la ce am zis ceva mai înainte, ori la imaginea plăcută, survenită ulterior.

Adică să se continue în realitate gîndul meu cu doamna ceia? Mda, citisem şi eu pe undeva că şi Alecsandri a avut o doică tîrzie. Sau Caragiale. Dar nu contează, realitate sa devină! Amin! Iar trenul stă deja de un minut la Feteşti. Evident că fantezia subsemnată nu trebuie reţinută de la aspecte redundant-conservatoare, ci doar tradusă în bune practici. Ştiu că ar fi o muncă febrilă de restaurare a istoriei literaturii, din această perspectivă. Şi că domnul critic Iovănel trebuie să ia aminte şi la aplicaţii. Dar să revin la Principatul Monaco. Între noi, la marginea unui părculeţ, unul mai degrabă posibil, bucătarul, aflat complet în alb şi ambalat într-un şorţ roşu, a ieşit pentru un respiro cu perspective tabagice. Îl salută pe muzicant printr-un gest amical, cu mîna, şi îşi continuă contemplarea în golul deschis de plajă. În acelaşi decor verde, doar la câţiva paşi distanţă, un copil l-a descoperit pe unul dintre puii de arici, mascotele reale ale terasei şi, cu exclamaţii voioase, îşi cheamă prietenii, aflaţi în dezordine, prin acelaşi areal. Deşi efemeri şi doar pentru un sejur prea scurt împreună, ei vin, însoţiţi de interjecţii scurte şi de îndemnuri impersonale. Apare imediat şi o duduie copleşită de culori puternice. O bluză bordo şi nişte pantaloni lungi, doar roşii. Aduce cu ea într-o farfurioară care cu siguranţă că nu are sigla locului, ştiu asta pentru că din păcate, eu sînt doar unul dintre cei care, furaţi de amabilitatea sentimentelor hedoniste, de ani de zile, plec de fiecare dată în bagaje cu cîteva asemenea piese, şi este firesc ca sacul să se golească; mda, sacul, stocul, şocul, strocul. Şi-n ea, localizată central, c-o bucăţică de antricot de vită din meniul celei mai apropiate mese de prînz.

Pesemne că a mai făcut treaba asta, a rezolvat rapid şi amical cu acel posesor de şorţ roşu, între timp dispărut de pe firmamentul scenei comune, sigur că nu era pentru prima oară. Absolut întîmplător, nu-i nevoie să mă întrebaţi de unde, n-o să zic, şi nu din motiv de GPRS, ştiu că noua cunoştinţă şi-a schimbat, acum o săptămînă, culoarea părului. Acum, e un şaten blînd. Ani de zile a fost un blond deschis, dorit cu apanaj nordic. Care o cam îmbătrînea şi îi accentua o paloare maladivă. Nu i-am spus asta niciodată, din cele cîteva dăţi posibile. Gara Medgidia este prezentă şi ea, tot pentru un minut. Cu tot cu aportul ei simbolic de călători. Mda, o să fac cîteva poze cu baloanele de săpun, sînt vesele şi se văd drăguţ pe fondul azuriu al mării. Merg ok şi suprapuse peste stabilopozi. Dar asta numai după ce trec grupurile care se retrag, în şiruri leneşe, de pe plajă. Colaci, scaune pliante, sacoşe de plajă din paie şi copii obosiţi care nu vor să plece de pe nisip şi drept palidă compensaţie sînt căraţi în cîrcă de către taţi burtoşi care lipăie împreună cu mam’ mare şi consoarta legală în acelaşi sens, spre aproximativ jumate din oferta gastronomică all inclusive a hotelurilor din apropierea falezei.

Mă surprind cu un rictus în colţul gurii. Pipăi constatator cu buricul degetului arătător, dar nu mi-e clar dacă îmi zîmbesc mie, sau perspectivei mele de doicire. Sau mai degrabă docile. Ca pentru a încerca să-mi dea un răspuns, pe tricoul meu verde fosforescent umblă în voie, părînd a descrie mesaje simbolice, două gărgăriţe şi-o furnică. Las’, să fie! O curte de restaurant, ca o închipuire a cuiva. Mă corectez instantaneu: nu e o terasă de crîşmă atemporală, e chiar o grădină. Iar ariciul îndestulat îmi confirmă asta, plecînd grăbit spre tufa unde cred că îşi are bordeiul. Între timp doamna aceia cu un viitor copil a dispărut, înainte de a-mi mai da posibilitatea să gîndesc frumos, anticipîndu-i transformările. Nici n-am băgat de seamă că trenul deja se odihneşte, cine ştie de cînd, la unul dintre peroanele gării din Constanţa. Mai e juma’ de oră şi voi descăleca şi eu la Neptun. Neptun baltă. Pardon, haltă.

Connect-R - Vara nu dorm

  *

Cezar Pârlog este publicist şi scriitor. Ultimele cărţi apărute sînt „Ce mult te-am iubit!“, Editura Libris Editorial, 2018 şi „Facts of life“, Editura Junimea, 2018.

Citiţi aici toate editorialele semnate de Cezar Pârlog.

Pe Cezar Pârlog îl găsiţi şi aici: