Traversarea
0Nu ştiu cum să spun, dar uneori trebuie să mă ocup, frate! Carrefour, Mega, la piaţă, după ziare, la piaţă, chestii...
...şi cum veneam eu dinspre piaţa Matache, mergînd leneş şi lăsat într-o rînă spre casă, aia cu pisică mişto şi cadă de fiţe, da, adică într-o parte, ca şi cum m-ar fi lăsat perna de aer de la roata stîngă, şi asta numai de la necentrarea cuplului de forţe, rucsac-traista de rafie din mîna stîngă, în dreapta aveam telefonul de pe care scriam mesaje la gagici, că aşa cred şi-mi spun toate tipele faine care m-ar iubi profund dacă n-ar fi aşa cum cred ele, la un moment dat, profitînd de un trafic prietenos dar care lipsea cu desăvîrşire, zic să traversez şi eu strada în diagonală, mno, tot o fiţă, adică să fiu şi eu asortat cu cada şi în asentimentul ei.
Fireşte că mă uit şi în dreapta şi-n stînga, am învăţat treaba asta de cînd erau chestiile alea, patrulele şcolare de circulaţie, adică copiii de clasa a patra care cu paletă şi diagonală albă îi treceau pe cei mai mici strada, pe zebra de lîngă şcoală. Generală 3 sau, după caz, Generală 14, ambele pe Horea. Da, din Cluj. Numai că n-am apucat să pun piciorul pe carosabil, cum cred că-i zice la chestia aia uşor plină de gropi, cam crăpată şi vopsită în culoarea asfaltului, că de la vreo sută cincizeci de metri în linie dreaptă în sensul meu de mers, de pe trotuarul pe care tocmai voiam să-l părăsesc, văd pe cineva care cred că-mi vorbea, (vă rog frumos, distanţa nu-mi dădea voie să am convingeri), şi mai şi dădea din mîini, cumva deloc aspectuos, pentru propria persoană; şi a mea, desigur. Dar eu, băiat bun şi blajin, c-aşa-s ardelenii domnule!, acolo-i altă ţară, am zis că dacă aşa a dat Domnul, să iert, poate duduia, că părea o ea, dac-am uitat să zic, spun acum, şi-a uitat ochelarii pe pian (c-aşa-mi place mie, să pun pe toată lumea nou cunoscută pe un fel de piedestal), şi n-a mai văzut hîrtia cu felul în care să-şi ia pastilele care trebuiau luate după micul dejun. Asta obligatoriu! Semnat şi parafat dedesubt. Ajung la jumatea străzii deja trecută în diagonală, deci implicit distanţa a scăzut, e vorba de regula de trei simplă cred, aia cu produsul ipotenuzelor care fac aproape cît pătratul catetelor, sau viceversa, cert e că deja mi-a devenit vizibil şi mie cine mi se adresează. Era o persoană în etate, cu părul nins de înţelepciune, deci era clar ca bună ziua că prinsese şi vremurile alea în care vrăjitoria şi vuduurile erau legale în România. Ca şi poligamia. Deci nu era deloc de bine şi asupra mea deja plana un pericol imperturbabil. Mi-am făcut o cruce mare cu limba pe cerul gurii, se zice că Ăl de sus îi ajută şi pe cei care nu cred în el, apoi încă trei, se zice şi că patru este un număr norocos, patru zile lucrătoare, patru roţi are maşina şi patru neveste a avut nea Tări pînă ce a cunoscut-o pe-a cincea de a devenit cancelar, şi, benefiiciind vizibil de influenţa divină, vederea mi-a devenit mai sprintenă şi aşa am descoperit că tanti avea prin preajma ei şi vreo juma de duzină de cîini de tomberon.
Pe scurt, de tomba. Nu tombac, ăla-i altceva, materialul cela de rahat din care era bateria de chivetă luată din Europa, aia care s-a rupt la prima folosire. Mai degrabă Tomba, şchioru’ italian, ăla celebru de mai demult, pe cînd eu eram doar Dan căpitan de plai. Şi cum treceam eu voios strada, fiind băiet şi păduri cutreieram, treptat, am început să captez şi unda sonoră, ce mai, tanti chiar vorbea şi pe dinafară cu mine, nu doar somatic, adică cu celulele corpului meu. (Doar v-am zis de vrăjitorii şi vuduuri, n-aţi prea fost atenţi). Şi avea un glas corpolent, ceea ce m-a făcut să bag telefonul în buzunarul drept de la geacă şi să mă caut discret de niscava brişti şi spray-uri cu piper. Pentru orice eventualitate, măcar speranţa că voi scăpa cu viaţă să-mi rămînă la picioare. Asta pentru cazul în care tanti o lua la fugă cu toată haita ei după mine.
Ajung teafăr pe trotuarul din faţa blocului meu, mulţumesc Cerului şi oftez fericit. Şi, poate din cauza lipsei de aer, adică fiind pe expiraţie, sau apnee, cum naiba-i spune, creierul meu a fost prins pe picior greşit şi nealimentat cu oxigenul vieţii noastre, chestii de anatomie de clasa a opta, ba nu, a şaptea, că-ntr-a opta e partea cu sexul şi reproducerea, iau o decizie proastă. Şi traversez de-a dreptul spre tanti în cauză, de data asta împrejmuită de cei cinci cîini prietenoşi adică fix în gura lupului, şi odată cu începerea expozeului cu mimică din belşug şi dat din mîini, aflu cum că: „De ce aţi traversat domnule strada, cum, v-a fost frică de cîinii mei?... Se poate aşa ceva?, vă văd om serios, gospodar în toată firea şi bărbat în etate, aveţi şi bagaj...” Morţii tăi! se aude ceva prin interiorul meu, sigur se referea la treaba aia cu „în etate”, dar n-am dat importanţă, sînt o persoană respectabilă, şi nu este încă nici ora douăjdouă, ca să mi permit aşa ceva. Bine, se poate să fie şi de la apnee pentru că m-a prins cu capu’ nealimentat.
Pe scurt m-a făcut de caca pentru că, zicea ea, mi-a fost frică de „copilaşii ei”, că i-am ocolit şi am trecut din cauza asta strada de la distanţă, încă de cum i-am văzut. După circa cinşpe-douăzeci de minute de vorbit în doi şi fără prea multe lătrături, am reuşit s-o conving că n-am prea avut încotro şi că aş mai fi mers cu siguranţă cîţiva kilometri pe partea ei, ce cîţiva, cîteva zeci, sute, Tom Hanks mic copil!, ce mai, Phileas Fogg, sau chiar românaşul ăla Dumitru Dan de care am şi scris mai demult prin Historia (aici), numai că pe lîngă că am luat cam multe din piaţă de la Matache, rucsacul cred că bate spre treizeci de ocale, chiar dacă e de numai douăjcinci de litri, scrie şi pe el cu albastru, e marcă serioasă, Deuter, cam scumpuţ, dar acuma, asta e!, mno, chiar nu ştiu prin ce fenomen s-o fi putînd aşa ceva, da’ promit că mă voi apleca şi spre asta într-o cercetare ştiinţifică după vacanţă, probabil cauza să fie un fel de dilatare a materiei la temperatură joasă, deci pe lîngă asta, mă mai taie la mînă şi prostia asta de sacoşă din mîna stîngă, şi că mie nu mi-e frică de cîini, nici de-s douăzeci şi noaptea-i fără stele, şi ca dovadă o mîngîi pe spate şi mă pup pe bot cu jumate din haita ei de copilaşi, tanti de fericire de ceea ce vede mă urează de bine, de An nou şi sănătate, e gata să-mi lase moştenire şi vila ei cu paişpe camere şi bucătărie prima pe dreapta cum intri în scara blocului, cam ciudat, n-am înţeles nimic da’ pe bune că aşa a zis, dup-aia a dat-o pe politică şi pentru că tot eram lîngă casa lu’ preşedintele nostru mut şi drag (altora?) mi-a zis că tot cu el votează. Iar eu nu i-am cerut adresa de FB ca să-i arăt postările mele odioase de acolo despre sănătatea mintală a cuierului - pom, după caz ficus, şi asta numai din teama de a nu-şi rupe testamentul pe care tocmai i l-am luat din mînă.
Aaa, şi-a mai zis că tocmai i-a mai spus cineva să înfieze un copil şi că i-a zis ăluia că nu are cum, şi că ce-i chior, nu vede că are riduri? Fisa mi-a căzut mai greu, omul i-o fi zis că decît cinşpe cîini, mai bine un copil şi imediat am dres-o subliniind că animalele nu te înşală niciodată ca oamenii şi ea mi-a mulţumit cu un zîmbit galeş. Apoi ne-am luat la revedere, ne-am urat din nou şi pupat pe obraji, apoi pe gură, pentru vila aia chiar se merită, şi am mers acasă unde m-am spălat pe mîini, dinţi, gură şi obraz cu un săpun cu scorţişoară.
Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea aşa.
Ceea ce vă doresc şi dvs!
Cezar Pârlog este publicist şi scriitor. Ultimele carţi apărute sînt „Ce mult te-am iubit!”, Editura Libris Editorial, 2018 şi „Facts of life”, Editura Junimea, 2018.
Citiţi şi:
Se încarcă comentariile...
