Scriitorul e băiatul ăla bun, de la un timp cu ochelari şi cu o burtică onestă, unii, mai răutăcioşi ar spune că de la bere, care îi face pe prietenii lui personaje în măzgălelile „oneste“ pe care le elucubrează. De regulă negative şi, unde mai pui, de cele mai multe ori „decît“ nişte texte proaste. Uneori scrie şi la serviciu, perturbînd grav activitatea instituţiei, ministerului, ţării şi Universului cosmic. Asta e, dacă CAEN-ul, repertoarul ăla cu profesiile din economia naţională, nu mai prevede ocupaţiunea!... Iar Carol a plecat cu tot cu Fundaţia lui şi viaţa culturală.

Recitesc cu creionul în mînă, binee, de fapt e pix, cartea unui băiat de la noi care „scrie scurte“, extraordinar. Proză scurtă, adică. Şi pe care îl tot dau exemplu ca monstru sacru şi în viaţă peste tot pe unde mă cheamă lumea să zic despre mine şi despre cărţi. Nişte texte cu totul deosebite, de a obosit pixul meu negru tot subliniind şi adnotînd. Numai încercuiri, numai „mortal“, „c-ţie“, „de luat“, „super final!“, chestii. Încă puţin şi, dacă aş fi avut-o în dublu exemplar, decupam construcţiile astea superbe şi mi le lipeam pe creier, poate aşa aş fi fost şi eu în stare de mai mult. Adică să scriu mai bine şi mai deştept, de să se-mpiedice lumea pe treptele care duc la metrou de bucurie că mă vede cînd îi ies în cale, să mă invite la o bere luată din ultimii bani, doar de dragul de a sta la o pove cu El, „scriitorele“, văzîndu-mă alături şi în contemporaneitate cu ei. Ori, după caz şi anotimp, să uite să urce în 122 chiar dacă îl aşteaptă de fix o oră şi douăjtrei într-o staţie bîntuită de vînturi şi ploi îngheţate; da, s-au văzut situaţii. Bineînţeles că avem mii şi mii de draci iar tentativele de sinucidere mi se succedau regulat, pe măsură ce foile cu scriitură de-asta super se tot adunau în spate; ce mai, omul chiar scria extraordinar! Toate chestiile astea funebre au durat frumos şi primăvăratec, pînă la un moment dat cînd, la o pagină, am folosit ceva mai puţină pastă neagră sau gel, ce naiba e. Nu, nu era pe terminate şi oricum îmi permit să iau o pastă nouă de cincizeci de bani, ce naiba?! La următoarea tot aşa. A treia a rămas neatinsă. Textul ăluia s-a încheiat cu un singur cuvînt adăugat: „Subţire“. Următorul, la fel. Apoi „Nu e cine ştie ce“. La al cincilea, deja nu mai scriam nimic, trageam la final doar o linie orizontală, aveam grijă şi de pasta de pix, un leu reprezintă totuşi o sumă, nu ţi-o dă nimeni pe gratis, şi-mi revenise şi jumate din culoarea din obraji pierdută. Deci texte slăbuţe, sublinieri ioc, alea, alea. Şi-am zis că „Na, deci se poate!“ acuma nu ştiu, dar poate că-i şi vina redactorilor de carte care, în ţara asta de pe la noi, nu prea mai există. Că doar ştiu că şi prima mea apariţie, „Flori, fete, fiţe sau băieţi“, pe lîngă că e era eclectică la cap, mai era şi inegală, avea texte pasabile, cum a zis şi Robert Şerban. Mno, csf?, Gabriela Dimiseanu s-a retras din activitate, alţii care să facă treaba nu prea mai sînt, editurile sînt firme serioase cu registru contabil şi trebuie să aibă şi profit.

 Revenind, deci lucrurile nu stau chiar atît de rău şi chiar se merită să te uiţi în oglindă şi să supravieţuieşti. Şi chiar arăţi mişto cu noua fre(a)ză. Iar nou venita „Facts of life“ chiar nu are căderi (de tensiune, zic), atît de mari şi merită citită.

Iar popa ăla care nu vrea să-ţi facă slujbă decît pe trotuar, în faţa bisericii, cică înăuntru nu i-ar permite Patriarhul, că au şi ei reguli că aşa zice la instrucţiune, să-şi mai pună pofta-n cui şi să-şi caute de treabă la altă masă!

Cezar Pârlog este publicist şi scriitor. Ultimele carţi apărute sînt Ce mult te-am iubit!, Editura Libris Editorial, 2018 şi „Facts of life“, Editura Junimea, 2018.

Citiţi şi:

- Un scriitor nebun
- Muzică, dragoste, genealogie
- Copaci. Amintiri
- Simonei
- Ciorile lu' nea Nicu