INTERVIU Cristian Greţcu, umorist, fost membru Divertis: „Nu mi-am închipuit că o să-l votez pe Ion Iliescu vreodată. Am făcut-o, de disperare“

Cristian Greţcu, sosia lui Ion Iliescu în comedia românească Foto: Mediafax

Cristian Greţcu (57 de ani) a dat umorul pe vin. S-a făcut somelier. Sunt domenii care n-au mare lucru în comun, dar aşa a fost Cristian Greţcu încă din copilărie, un om interesat de toate: şi de sport, şi de chimie, şi de teatru, şi de mecanică, şi de literatură.

Începând cu anii 2000, Cristian Greţcu a fost unul dintre cei mai recunoscuţi membrii ai grupului Divertis, după ce l-a personificat în scheciurile TV pe Ion Iliescu, logevivul preşedinte al României în tranziţie. N-a rămas numai asta. Au fost, de fapt, zeci de scenete, de melodii şi de ironii la adresa moravurilor din societatea şi politica românească, toate întipărite în minţile românilor. Divertis a fost gura de aer de care era nevoie. Astăzi, Cristian Greţcu nu mai apare la televizor în scheciuri, şi-a schimbat şi domeniul de activitate. S-a dedicat vinului. A făcut şcoală de somelieri, se ocupă cu promovarea culturii vinului în România şi e fericit. A păstrat, însă, acelaşi zâmbet emblematic şi multă voie bună în rememorarea anilor tinereţii, pe care şi i-a petrecut pe scenele din toată ţara. Vorbeşte şi despre anii copilăriei şi ai adolescenţei cu atâta patos, evocând multele sale interese, încât pare aproape firesc că a făcut această schimbare de carieră. Mai ales că orice umbră de regret este alungată de entuziasmul noului proiect la care s-a angajat. Încă e bine. 

„Weekend Adevărul“: Ne aflăm în sediul Agrointeligenţa, unde lucraţi acum. Ce faceţi aici?

Cristian Greţcu: Am început un proiect nou, care se numeşte SuperVinuri.ro. Eu mă ocup de partea de imagine publică, împrumut şi imaginea mea acestui proiect, în ce priveşte organizările de evenimente, media, prezentările. Încă suntem în construcţie, dar după câteva luni, când ne vom fi reglat tirul, să zic aşa, s-ar putea să facem şi mici chestiuni de televiziune, în care să invităm oameni cu care să stăm de vorbă despre vinuri.

Parcă s-a mai pus pe picioare cultura vinului în România.

Trebuia să-l vedeţi pe Daniel Buzdugan vorbind despre asta. M-am întâlnit cu el recent, la târgul de vinuri GoodWine, şi mi-a zis: „Băi, eu până acum câţiva ani, nu beam nimic. Eu nu beau alcool“. Eu i-am spus: „Băi, dar vinul nu e alcool. Vinul este o poveste“. Plus că una este a bea în sensul în care bem apa şi alta este degustarea vinului. Vinul este, în primul rând, un complement de ocazii speciale şi, în al doilea rând, e o substanţă deosebită, pentru că eu zic că conţine spirit şi, în acelaşi timp, consumul lui dă drumul şi spiritului din cei care-l consumă.

Depinde cât consumă.

Desigur. Când am fost la Dinescu în emisiune, am povestit o poantă care spunea că omul, pe măsură ce bea mai mult vin, scoate la iveală animalele care zac în el: prima iese maimuţa, al doilea iese leul şi al treilea – porcul.

De ce aţi decis să vă reprofilaţi?

A fost aşa: Divertis, după aceea, Distractis, după aceea, nimic. Adică a fost foarte subţire, cu un singur festival pe an, la Otopeni. Numai cu atât nu se face primăvară.

Şi, totuşi, cum aţi descoperit pasiunea pentru vin?

Din perioada Divertis am fost în locuri care mi-au punctat, să zic aşa, evoluţia către asta. În momentul în care am văzut că nu mai merge cu chestia artistică, am făcut o şcoală de somelieri, cu un domn foarte drăguţ şi foarte priceput, pe care-l cheamă Sergiu Nedelea. Acolo mi-am definitivat noţiunile, conceptele, că practic nu mă vedeaţi stând cu talanga de gât să torn din sticle.

Foto: Alături de tatăl său, deprinzând obiceiurile celor mari; Arhivă personală

Maica Tavefta şi vacanţele la Văratec

Dacă tot suntem la Agrointeligenţa, povestiţi-mi: aţi copilărit la ţară, la bunici? Aţi fost obişnuit de mic cu treburile gospodăreşti?

Eu m-am născut în Piatra Neamţ, dar am prins şi o perioadă când părinţii mai aveau casa de la Fântânele, judeţul Iaşi, de unde erau bunicii din partea tatălui. Aveau găini, aveau pisici, aveau curte. Nu pot să spun că-mi amintesc foarte clar ce făceam eu acolo, că aveam vreo 5-6 ani. Dar îmi amintesc câmpurile, pe care am fost cu tata, care a încercat să mă înveţe să cosesc. Atunci mi-am dat seama că, de fapt, a cosi nu e atât de uşor. E chiar un obicei bărbătesc destul de greu să ţii coasa ridicată la o înălţime constantă şi să faci mişcările alea.

Deci nu vă atrăgea neapărat viaţa satului.

Ca un fapt divers interesant: eu am fost crescut până la vârsta de 2-3 ani de o măicuţă.

Foto: Împreună cu mama sa, Despina Coculeana; Arhivă personală

Cum aşa?

La un moment dat, comuniştii au zis că n-are rost să ne mai jucăm de-a religia, aşa că au închis mănăstirile şi au dat afară măicuţele. Una dintre ele a fost cea pe care părinţii mei au rugat-o să aibă grijă de mine, ei fiind la serviciu de dimineaţa până după-amiaza. Lucrau la un combinat de fibre sintetice, uriaş pe vremea aceea. Şi o aveam pe această măicuţă. Ştiu că mă lăsa să mă joc. Mă duceam prin toate bălţile, prin toate noroaiele, eram un copil sănătos, mă jucam pe oriunde, cu orice prindeam. Într-o zi, a venit mama mai repede de la fabrică şi nu recunoştea cine este porcul murdar. Ea ştia că găsea un copil curat, schimbat. Săraca măicuţă, Dumnezeu s-o ierte!

Cum o chema?

Cred că o chema Mina, nu mai ştiu exact. Numele de maică era Tavefta, Dumnezeu să o pomenească. Ea m-a crescut în spiritul dragostei de Dumnezeu. Mă mai duceam la ea la Văratec, în vacanţe, după ce au primit-o înapoi, aveam vreo 7-8 ani.

Ce făceaţi în vacanţele la mănăstire?

Am fost ceva mai rău decât Nică al lui Ştefan a Petrei. Ce i-am făcut pe acolo! I-am dărâmat coteţele, i-am omorât o raţă, am făcut tot felul de experimente cu bolovani (râde). Am fost un om căruia i-a plăcut fizica, chimia, astronomia. Mi-au plăcut foarte multe, de mic. Pentru că părinţii mei erau chimişti, pe la 7 ani, am avut deja primul meu laborator de chimie. Îl ţineam într-o valiză. Apoi, m-am îndrăgostit de electronică şi o vreme am cochetat cu asta foarte mult. După aceea, m-am apucat şi de atletism, de orientare turistică. Am avut o copilărie şi o adolescenţă plăcută.

Foto: Cristian Greţcu, în adolescenţă, pe când actoria e numai un vis; Arhivă personală

La vânătoare de „vulpi“

Ce înseamnă orientare turistică?

E un sport care presupune ca un atlet sau doi, dotaţi cu o hartă şi o busolă, să plece pe un traseu, unde sunt cinci, zece puncte, să zicem, pe care trebuie să le găsească. La fiecare post era o ştampilă, pe care o puneai frumos pe harta ta şi era o dovadă că ai găsit postul respectiv. După care plecai spre următorul şi cine ajungea cel mai repede cu toate cele zece ştampile era câştigătorul ediţiei. Era o competiţie. Erau multe lucruri interesante pe vremea comuniştilor. Unul dintre ele, de care îmi amintesc şi acum cu oarecare nostalgie, era concursul de vânătoare de „vulpi“. Vânătoarea de vulpi era, de fapt, un concurs de radiogoniometrie. Se ascundea într-un tufiş un emiţător, numit „vulpe“, şi tu aveai un pistol cu antenă circulară şi nişte căşti conectate la el, cu ajutorul cărora trebuia să te descurci să găseşti „vulpea“.

Interesant. N-am mai auzit de acest sport.

Se făceau aceste sporturi dintr-un motiv clar. Pentru că noi eram în zona de influenţă sovietică şi, după cum se ştie, Ceauşescu a reuşit chiar să-i cam calce pe nervi pe ruşi şi atunci trebuia să fim pregătiţi. Pe vremea aia, se făcea şi pregătire premilitară. Eram în liceu, aveam nişte uniforme albastre, cu stema României pe mânecă.

Aţi tras cu puşca?

Trăgeai şi cu puşca. Trăgeai cu nişte ZB-uri, de-ţi pocneau urechile când pocnea şi puşca.

Armata aţi făcut-o?

Bineînţeles. Şi nu-mi pare rău, chiar sunt bucuros. Am făcut-o la Bacău la o unitate de tancuri. A fost interesant. Nu pot să spun că-mi aduc aminte cu plăcere de armată, dar clipele petrecute acolo au însemnat ceva pentru mine. M-au schimbat, m-au pregătit să fiu mai bărbat un pic, cum mi se pare mie acum.

Perioada asta a fost înainte sau după facultate?

Intrasem la facultate, la Mecanică. Am intrat mai întâi la TCM, am făcut doi ani, după care am schimbat macazul şi m-am dus la Mecanică, facultatea pe care am reuşit s-o şi termin, în 1986. După care, am luat repartiţia guvernamentală la o fabrică de mobilă din Giurgiu. Am făcut patru ani de inginerie de teren, în sensul că am făcut mai mult delegaţii. Mergeam să rezolv problemele fabricii. Am avut tot timpul o convenţie cu directorii de acolo: ei mă lăsau să mă duc la Serbările Mării şi ale Tinereţii şi ale Zăpezii, împreună cu Divertis, şi eu le rezolvam problemele pe care alţi lucrători comerciali de nivel mai mic nu reuşeau.

„Lupta noastră cu regimul era din inconştienţă, combinată cu inteligenţă şi cu simţul umorului“

Bunicii au fost chiaburi? Au suferit din cauza comunismului?

Da, cei din partea tatălui. Din cauza asta, tata n-a putut să dea decât la Facultatea de Chimie de la Iaşi. Mama şi-a dorit Chimia şi uite aşa s-au întâlnit ei. După care s-au despărţit, că au terminat facultatea nehotărâţi dacă să fie împreună sau nu. S-au reîntâlnit la Piatra Neamţ, unde până la urmă tata a venit la uşă la mama cu verighetele într-o cutie. Şi iac-aşa am apărut şi eu, şi sora, şi fratele meu.

Cum v-au educat părinţii în relaţie cu regimul comunist?

Până prin ’75 a fost bine în România. Se găseau cam de toate. Ţigările străine, care erau un criteriu pe vremea aia, s-au găsit până la un moment dat. Voiai Kent, te duceai la tarabă şi ţi-l cumpărai. După care a devenit complet interzis, complet pe sub mână, primul lucru cu care se făcea bişniţă în anii de final ai lui Ceauşescu. În sfârşit, n-a fost o atmosferă de disidenţă la mine în casă. De abia când am intrat în Divertis, după ce am devenit student, am început să ne uităm, de fapt, cum stau lucrurile în ţară. Lupta noastră cu regimul, în ghilimele, că de fapt nu o făceam dintr-o intenţie clară de disidenţă, era pur şi simplu din inconştienţă combinată cu inteligenţă şi cu simţul umorului, cu glume, cu bancuri, cu tone de bancuri. Pentru scenă, scriam texte cu subînţeles. Era suficient să ridici un deget, dacă îl ridicai cumva anume, lumea înţelegea, era pe jos de râs. Astăzi trebuie să ne dăm jos pantalonii, aşa se râde, din nefericire, în stand up-ul de astăzi.

De ce râd românii

Nu vă place comedia stand up?

Stand up-ul l-am adus de la americani. Dar la americani are o tentă, cum să zic, normală. Ei nu au avut pudibonderia şi prostenia în educaţie pe care le-am avut noi până la un punct. După care ne-am lepădat şi ne-am dus în direcţia cealaltă. La ei, e normal când îl vezi pe Chris Rock că face glume cu sex, dar nu face tot timpul. La noi, nu se mai iese din sex, cam asta e. Am fost şi eu la o reprezentaţie de-asta să văd ce fac. Normal, nu? Trebuie să vezi de ce râde lumea. Am râs şi eu, dar am râs amar, în sensul că: „Bă, băiete...“ (râde). Sunt nişte reguli ale stand up-ului. Una dintre ele, de exemplu, e că poţi să-ţi baţi joc de tine, să n-ai nicio stimă de sine. Oribil.

În perioada comunistă, vă interesau şi actele umoristice din străinătate? Aveaţi în vreun fel acces la astfel de informaţii?

Nu prea. După Revoluţie am început să ne uităm în dreapta şi-n stânga. Bine, am reuşit şi pentru că o parte din publicul nostru a emigrat. Chiar am făcut un turneu artistic pentru românii din Statele Unite şi din Canada. Acum îmi dau seama că, de fapt, în ziua de astăzi, Divertis nici n-ar mai avea public, aşa cum era atunci.

S-a schimbat concepţia în ce priveşte actul artistic şi umoristic?

Foarte mult. S-a întâmplat asta pentru că lucrurile au mers într-o direcţie greşită, din punctul meu de vedere. Cei şapte ani de acasă, care erau baza educaţiei, a formării unui om, cel puţin la nivel sufletesc, au dispărut. Părinţii au început să fugă în toate direcţiile, copiii rămân cu bunicii şi cu internetul. Profesorii nu mai sunt motivaţi. E diferenţă mare între profesorii mei chiar din şcoala generală, nu mai vorbesc din liceu şi din facultate, şi ce e azi.

Foto: Cristian Greţcu, elev la liceu; Arhivă personală

„Ucigaşuleee! Criminaluleee!“

Aţi avut profesori-mentori?

Da, dar nu pot să spun, de exemplu, că datorită profesorului de matematică m-am
orientat către inginerie. Nu. Am avut profesori care au ştiut să fie oameni şi să te facă să-ţi placă să mergi la ora respectivă. Îmi vine în minte acum profesorul de matematică. Era unic, prin tot ce făcea şi cum vorbea. Ţin minte că un coleg de-al meu a fost întrebat, dintr-o dată, care este ecuaţia cercului şi a răspuns: pier pătrat. Profesorul şi-a pus mâna la inimă, l-a ucis: „M-arunc pe geam!“. Nu mai vorbesc că i-a pus 3, dar de câte ori trecea pe lângă el se uita aşa la el şi spunea: „Ucigaşuleee! Criminaluleee!“ (râde).

Literatura vă interesa în perioada aceea?

Citeam cărţi de science fiction. Am fost unul dintre cei care s-au hrănit mult cu literatură de ficţiune. Bine, am crescut cu clasicii literaturii sovietice, că asta se găsea, Efremov, mai scăpa şi câte-un Asimov. Era acea colecţie, care între noi, SF-iştii, şi acum se preţuieşte mult: Colecţia de povestiri ştiinţifico-fantastice. Apărea lunar şi voiam să am colecţia completă, deşi nici acum nu e chiar completă. În afară de asta, mai citeam Jules Verne – erau nişte cărţi cartonate, mi le aduc aminte şi acum. Din punctul meu de vedere, mi-au dezvoltat destul de mult imaginaţia şi dorinţa de explorare. Plus că mai aveam scriitorii mei preferaţi. Unul dintre ei era Stanisław Lem, cu „Solaris“, cu „Planeta gânditoare“, chestii frumoase. Altul era Boris Vian, cu „Spuma zilelor“. Nu vreau să fiu nedrept şi să le menţionez doar pe astea ca repere de bază, dar de ele îmi amintesc şi acum cu plăcere.

Dar cum vă distraţi?

Distracţia era la discotecă, la Clubul Tineretului din Piatra Neamţ. Cred că eram în ’73, pentru că îmi amintesc că am ascultat Pink Floyd cu sfinţenie, mi se părea ceva incredibil: „Cum se poate face o muzică atât de mişto?!“. Era chiar discul lor „The Dark Side Of The Moon“ şi avea un băiat un casetofon, era o nebunie. Altfel, abia spre sfârşitul liceului ţin minte că am băut trei beri. Şi m-am îmbătat.

Foto: La Slănic Moldova, în 1985; Arhivă personală

„Lasă, stai, găseşte-ţi o fată la noi“

Ce simţeaţi că vă lipseşte în perioada comunistă?

Drumul către America. Au venit, la un moment dat, nişte tineri într-un schimb de experienţă, cu nişte spectacole la Piatra Neamţ. Erau nişte studenţi americani şi m-am împrietenit cu unii dintre ei, ba chiar şi cu o fată. Am corespondat o vreme, spre marea enervare a celor care trebuiau să-mi dezlipească plicurile şi să le lipească înapoi. Fata respectivă m-a chemat în America, dar n-am putut să plec. Oricum, părinţii mei n-ar fi fost de acord să-mi dea banii de excursie, că erau nişte salarii bune şi probabil că, iată, în felul ăsta s-a demonstrat că ei nu credeau în visul capitalist. Au zis: „Lasă, stai, găseşte-ţi o fată la noi“. Plus că am avut nişte prieteni în Polonia cu care am corespondat o vreme şi tot timpul îmi scriau: „Acum ascult nu-ştiu-ce piesă, ascult cealaltă“ şi muream de ciudă. Am reuşit numai să repar un radio cu lămpi să prind Europa Liberă.

Când aţi ieşit prima dată din ţară?

După ’90. Bine, am ieşit din ţară în perioada comunistă, dar am ieşit la ruşi. S-a făcut excursie cu Uniunea Asociaţiei Studenţilor Comunişti din România şi cu o parte din Divertis, cu Doru Antonesi, cu Valentin Darie, cu Toni Grecu. Am fost la Moscova şi la Leningrad. A fost interesant. Dar a fost singura ieşire în afara graniţelor pe care am făcut-o în timpul comuniştilor. A, şi să nu mint, am mai ieşit o dată, dar era aproape de ’90, la Giurgiu-Ruse (râde).

Cum v-aţi distrat la ruşi?

A fost de pomină! A încercat fiecare să vândă ce a adus din România, astfel încât să facă rost de nişte ruble. Am mâncat, am băut, ne-am plimbat, am văzut nopţile albe de la Leningrad, am văzut hotelurile sovietice, cu ăia care stau pe etaj şi-şi notează cine vine, cine pleacă. Am mers cu Săgeata Roşie, de la Moscova la Leningrad, şi am fumat mahoarcă. Mi-amintesc şi acum ceaiurile ruseşti, cu paharul jumătate plin cu zahăr şi jumătate, cu ceai! (râde) Obiceiuri sovietice.

„Nu mi-am închipuit că o să-l votez pe Iliescu vreodată“

Când aţi început să fiţi interesat de teatru?

Am făcut parte din echipa de teatru a liceului, pe care a făcut-o diriginta noastră, doamna Mancaş. Până să termin liceul, m-am dus şi la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, unde se făcea şcoală populară de arte. Am luat şi acolo nişte lecţii de regie-teatru cu Eugen Apostol. La teatrul din Piatra Neamţ veneau mulţi actori buni să-şi facă stagiul. Mi-i amintesc pe Florin Piersic, Carmen Galin, Constantin Cojocaru, Horaţiu Mălăele, Mitică Popescu. Dar teatrul a avut şi actriţe care n-au făcut niciun fel de şcoală, cum e Coca Bloos. Dacă ai talent, ce-ţi trebuie patalamaua aia? Se pare că există locuri în care aia contează foarte mult. Aşa a fost, de exemplu, când am participat la Festivalul Tânărului Artist de la Costineşti, studenţi fiind. Prin nu-ştiu-ce întâmplare, s-a făcut că ne-a dat nouă premiul. A!, nu spun că toţi artiştii cu patalama au devenit duşmanii noştri: „Cine-s ăia?! De ce ne-au luat nouă premiul?! Cum de au reuşit?!“ (râde). Oricum, teatrul din Piatra Neamţ a fost unul dintre reperele tinereţii mele, deşi eu nu doream să devin actor. Mă gândeam că viaţa actorilor e dezordonată. Îmi plăcea să fiu actor, dar nu să mă fac actor.

Şi cum aţi ajuns să faceţi parte din Divertis?

Mă ştiam cu Toni dinainte să înfiinţeze Divertis. Amândoi am fost în grupul lui Dan Bacinschi, care se ocupa de grupuri de umor în Iaşi. Toni a făcut Divertis împreună cu colegii lui de grupă, Doru Antonesi şi Florin Constantin, după care Divertisul s-a tot lărgit. Eu am intrat din 1983. Gyuri a fost ultimul venit, în ’85, cam aşa.

Foto: Împreună cu tovarăşul său de umor, Toni Grecu; Arhivă personală
 

Respectarea indicaţiilor de la Cenzură

Spuneaţi că scriaţi texte cu subînţeles. Uneori nu se prindeau cenzorii de „şopârlele“ astea? Nu aveaţi probleme?

Aveam, când era vorba de spus pe scenă, în faţa tuturor. La unele festivaluri, cea mai mare audienţă era la vizionarea textelor, pentru că toţi ştiau că acolo se vor tăia nişte glume şi veneau să le audă.

Vizionările aveau loc cu cenzorii şi cu public?

Publicul era îngăduit, că în mod normal trebuiau să fie doar cenzorii, dar veneau oamenii buluc acolo, nu puteau să-i dea afară.

Vă mai amintiţi vreo glumă găsită inacceptabilă?

În 1984, când am fost la Festivalul de Umor de la Cluj, aveam o replică care spunea că nu-ştiu-ce utilaj a costat 2.000 de ruble. Cornel Dumitriu, care era la Cenzură atunci, a tăiat „ruble“ şi a scris: „Orice fel de altă monedă“. Noi, a doua zi, am spus: „M-a costat 2.000 de orice fel de altă monedă“ (râde).

Foto: Pe scenă, cu Doru Antonesi (dreapta); Arhivă personală

Buclucul cu Neptun la Costineşti

Probleme mai serioase, cu Securitatea, aţi avut?

N-am apucat, deşi trebuia să avem. Am avut prieteni şi printre ofiţerii de acolo, care ne-au protejat.

De ce trebuia să aveţi?

Pentru că lucrurile o luaseră razna şi erau mulţi băieţi care voiau să dovedească cât sunt ei de sârguincioşi. La o ediţie a Serbărilor Mării, unde noi făceam nişte texte cu traseul lui Neptun prin diverse ţări, cum ajunge în România, la Costineşti, ei au zis că au nu-ştiu-câte declaraţii tendenţioase din înregistrările cu Neptun. Drept care, prietenii noştri le-au dat foc, să nu le mai aibă, şi unul dintre băieţii care era în conducerea instituţiei şi care probabil că avea şi grad, a spus: „Nu e treaba voastră, răspund eu pentru chestia asta“. Uite aşa am scăpat de interogatorii la Securitate, am avut noroc.

Revelionul, pe înţelesul poporului

Care a fost momentul când aţi decis să vă dedicaţi exclusiv Divertis?

Când am plecat de la fabrică. Am fost invitat să dau concurs la Televiziunea Română, în 1990. Am plecat mai mulţi de la locurile de muncă şi am venit în televiziune: eu, Gyuri Pascu, Cătălin Mireuţă şi Ioan T. Morar, care a venit pe poziţia cea mai înaltă şi a şi plecat la fel. A fost un scandal cu revelionul de atunci. Noi ne-am apucat să facem nişte chestii cam cum ne-am fi închipuit noi că le-ar plăcea românilor să vadă şi n-a fost bine.

Foto: Pe scena Divertis, se întâlneau tot felul de personaje istorice

Ce pregătiserăţi?

Un pluguşor cu măşti de politicieni, chestii din astea. Nu ne-am ocupat de Stela şi Arşinel. Greu cu chestia asta. A fost o şedinţă de spart capete cu domnul Răzvan Theodorescu, care era preşedintele Televiziunii, şi ne spunea că el înţelege glumele noastre, şi poate şi studenţii lui, dar nu merge la români, aşa, dintr-o dată, umorul nostru elevat. Nu, nu-i cazul. Eu am mai rămas în TVR până în ’94, când n-am mai rezistat psihic. De atunci am devenit freelancer, mi-am făcut firmă.

Apropo de perioada asta, ce aţi făcut la Revoluţie?

Am vândut felicitări la Piatra Neamţ (râde). Colegii mei făceau felicitări de Crăciun şi de Anul Nou şi eu le vindeam. La Piatra Neamţ nu prea s-a-ntâmplat mare lucru. S-a dat foc la nişte cărţi în curtea Comitetului Judeţean de Partid şi s-au urcat unii să vorbească pe schele.

Nas în nas cu Iliescu

Cum a apărut personajul Ion Iliescu, pentru care vă recunoaşte toată lumea?

Nu mai ştiu exact anul, dar se poate vedea, pentru că a fost pe prima pagină a ziarelor din toată ţara. Era într-o seară în care Cristi Brancu organiza premiile revistei „VIP“, la Cazino, pe Calea Victoriei. Eu fusesem invitat de nişte prieteni, ne duseserăm acolo să mai stăm la o chiftea. La un moment dat, îl văd pe Brancu că vine la mine disperat: „Băi, Cristi, ajută-mă!“. „Bun, cu ce să te ajut“, zic. „Uite, i-am dat un premiu lui Iliescu şi n-am crezut că vine să şi-l ia“ – că era preşedintele în exerciţiu al României. „Şi ne-am trezit că vine şi n-avem pregătit vreun moment pentru el. Ajută-mă tu!“ Când a venit Iliescu, m-am dus eu acolo şi am spus că grupul Divertis şi revista „VIP“ vă prezintă portretul viitorului preşedinte al României, iată-l: şi am zâmbit. Lui Iliescu i-a plăcut faza asta, a vrut să mă pupe, dar eu n-am stat, m-am dat lângă el şi aşa a apărut poza aia, cu nasul meu lângă nasul lui. După care, m-am trezit invitat şi la Cotroceni să prezint o festivitate cu el, loc în care chiar am mai stat un pic de vorbă cu Iliescu. Dar nu sunt fan, sa zic aşa, al personajului Iliescu. Despre omul Iliescu nu vreau să mă pronunţ, e treaba lui, mi se pare o complicaţie foarte mare.

L-aţi votat vreodată?

Da, l-am votat pe Iliescu atunci când a fost cu Vadim. De disperare! Nu mi-am închipuit că o să-l votez pe Ion Iliescu vreodată, dar da, iată, l-am votat.

Dar are umor? Ziceaţi că aţi stat de vorbă.

Ion Iliescu? Sincer? Nu. Dar este foarte inteligent şi ştie să exploateze foarte bine situaţiile de genul ăsta. Eu respect faptul că ştie să-şi asculte consilierii, ştie să mizeze pe imagine, se vede că are şcoală.

Ce se mai întâmplă azi cu Distractis?

Proiectul artistic Distractis, în manifestarea sa de scenă, este şi nu este. În sensul că ne invită primăria din Otopeni în fiecare vară, când are loc festivalul de umor. Ne ducem şi iese mereu foarte mişto. Pe partea de televiziune, am aplicat la mai multe televiziuni mai multe proiecte, dar din nefericire, niciunul n-a fost considerat ca fiind fezabil sau de dorit. De aia m-am şi apucat de altceva. Spre marea mea bucurie, am reuşit să activez tot într-un domeniu care-mi place.