J'accuse!, în traducere, Acuz!, a fost o scrisoare deschisă publicată la 13 ianuarie 1898 în ziarul L’Aurore de către scriitorul Émile Zola. Scrisoarea îi era adresată preşedintelui Franţei, Felix Faure, şi în ea erau făcute acuze privind erorile judiciare şi lipsa de dovezi serioase la acuzarea lui Alfred Dreyfus de spionaj. Zola a fost acuzat şi găsit vinovat de calomnie. Iar pentru a evita închisoarea a fost nevoit să se exileze în Anglia. Ca rezultat al popularităţii scrisorii, chiar şi în lumea anglofonă, J'accuse! a devenit o expresie generică a indignării şi a acuzării unei persoane puternice. Mai târziu, prin 1982 şi într-o altă perspectivă, dar la fel de critică, Graham Greene publica J'Accuse: The Dark Side of Nice (Acuz: Partea întunecată a Nisei) în care învinuia cele mai înalte autorităţi ale oraşului de protecţia acordată crimei organizate, fără însă a avea consecinţele tragice ale lui Zola. Dar nu despre asta este vorba.

                       Cîndva, într-o trecută şi amicală discuţie, un nume cu ecou şi cu o stea mare pe umăr sublinia efectul semantic al formulei „Am onoarea!”. Zîmbea şi mă bătea, părinteşte pe spate. Din perspectiva altitudinală a Domniei Sale, sfera semantică înnobilează pe cel care emite discursul, mai mult decît dacă ar insista pe un cazon „Să trăiţi!”.

                 Adevărul e, zic eu, că devine importantă şi aria de manifestare. Probabil că într-un fel reacţionezi în cazul unui coleg de treaptă ierarhică, din breaslă şi în alt fel în faţa unui şef. Şi nu mă gîndesc la cel de la asociaţia de proprietari.

               Citiseam într-un studiu serios că în perioada 1878-1914, „Între ei, ofiţerii, indiferent de grad, exprimau respectul prin «Am onoarea!»[1]”. Din păcate, azi, practica socială îţi arată, uneori, că eşti în afara sferei semantice a discursului etic. Dacă te simţi vexat, renunţi printr-un gest umil, completat cu andantele şi de complezenţă: „Am înţeles!”

                     Într-o anume ocazie, atmosfera cotidianului m-a plasat pe cîmpul unei bătălii, în care cel mai înalt nivel al discursului preopinentului, cu acute guturale şi certe modele de influenţare, a fost empatica ecuaţie de respect: „Unde-i blegul de...?” Noroc că unda evanescentă, care s-a lovit de fereastra închisă doar a mişcat puţin din balamale uşa biroului la care aşteptam, pe dinafară. Dar coafura a rezistat. Altfel ar fi putut duce la un nedorit accident de muncă. Mi-a fost greu să mă strecor în impozantul decor limitat de grinzi solide. Îmi treceau prin minte scenarii şi ritualuri practicate de budişti în pagoda sapienţei. Calmul şi stăpînirea de sine îmi amortizau ceva din pornirile viscerale. Nu era greu să mă pun în situaţia „blegului” – adică nătărău, prost. Am sesizat şi preferinţa pentru comunicarea inegală – eu, în picioare, cel cu interes pentru luptă, aşezat. Parcă revedeam scena din Dictatorul (The great dictator) apreciatul film al lui Charles Chaplin. Adică momentul în care acesta primeşte vizita unui Mussolini mult mai înalt, pe care-l invită să se aşeze într-un fotoliu cu picioarele tăiate, în timp ce el, „Hitler”, deşi mic de înălţime, tronează de sus, deasupra unui birou impozant. Era clar că ceva din ceea ce făcusem nu era bine înţeles, construcţiile de semnificaţii pluteau pe fluviul incertitudinilor. Am încercat să navighez pe luciul înţelepciunii. Mi s-au modificat rapid viteza de cart şi coordonatele de navigaţie printr-o tehnică a peroraţiei mult schimbată: „Nu-ţi permit să raportezi!” Mai fac o încercare de a redresa cursul navei. Acelaşi răspuns. Corabia s-a scufundat din cauza echilibrului instabil. M-am retras de pe punte cu acelaşi edificiu de semnificaţii: „Am avut onoarea!” De partea cealaltă s-a tăcut intens preţ de douăzeci de secunde. Apoi nu a mai venit nici un răspuns. Alte mărunţişuri, frecuşuri cotidiene, permutări circulare, nesincronizări profesionale şi izbucniri colerice, nu au mai avut loc, terminasem spaţiul editorial.

                     „Am avut onoarea!”

         (din volumul „Life stuff sau Învăţături pentru Andreea”, Editura Tracus Arte, 2016)

  P.S.

            Deunăzi am văzut un film indian, unul de război. Da, ei fac şi din acestea. Ceva cu unul dintre conflictele lor de graniţă cu Pakistanul. De data asta Kargil. Aşa am aflat despre salutul folosit între ei de către cei din armată, şi anume „Trăiască India!” Şi mi-a plăcut. Apoi mi-a dat de gîndit. Oare de ce direcţia salutului trebuie îndreptată (doar) spre cel din faţa ta, bun ori rău, competent sau incompetent. Şi  de ce nu către ţară? De ce nu ar fi şi la noi, „Trăiască România!”, Oare ar fi ceva ruşinos, jenant, degradant?

  *

            Cezar Pârlog este publicist şi scriitor. Ultimele cărţi apărute sînt „Ce mult te-am iubit!“, Editura Libris Editorial, 2018 şi „Facts of life“, Editura Junimea, 2018.

              Citiţi aici toate editorialele semnate de Cezar Pârlog.

               Pe Cezar Pârlog îl găsiţi şi aici:


[1] Dumitru Bleoancă, Statutul social al militarilor armatei române în perioada 1878-1914, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, 2003.