De 8 Martie
0Data de 8 Martie este încetăţenită în mentalul colectiv ca fiind Ziua internaţională a Femeii, generic Ziua Femeii, ca o comemorare a realizărilor social-politice precum şi a discriminării şi violenţei la care au fost supuse de-a lungul timpului.
Cînd soţia prietenului meu mi-a trimis un SMS în care-mi scria că e la limita tuturor limitelor şi mă ruga să vorbesc cu el, că poate pe mine mă aude, mi-am înfrînat papucii albaştri din mers, am oprit aparatul de radio, mergea pe Cultural, „ce treabă are cultura cu chestiile serioase de viaţă?!”, m-am aşezat pe scaunul la care lucrez, şi am continuat să citesc.
„A luat-o pe un drum complet greşit, alcoolul nu este rezolvarea niciunei probleme. Mai nou are şi probleme de sănătate, colesterol foarte mare”,
aici m-am relaxat puţin, lucrurile nu sînt aşa de grave cum par, am citit şi eu despre sutele alea de milioane de oameni care seara s-au culcat sănătoşi iar dimineaţă spre prînz s-au trezit bine dispuşi, era într-o sîmbătă, dar grav bolnavi şi cu un viitor sumbru şi strict limitat în faţă. Şi asta doar pentru că nu ştiu ce adunare de oameni serioşi, unii zic că ar fi chiar un grup de savanţi englezi, au hotărît să modifice limitele pentru care un colesterol sau o glicemie sînt normale, coborîndu-le foarte mult. Şi din ziua aia în care noile normative au intrat în vigoare, ca o compensaţie, s-a dat ora înainte iar ştiinţa a făcut un pas înapoi. Revenit astfel la o culoare optimă în obraji am mers mai departe.
„Părinţii lui suferă enorm, sînt bolnavi, nu ştiu cît vor mai rezista aşa. Despre mine ce să zic, divorţul este inevitabil. Te rog, poate reuşeşti să «ajungi» la el. Eşti prietenul lui, iar în momentul ăsta nu văd altă soluţie. Ştiu, îţi va vorbi ca şi cum totul ar fi în ordine. Crede-mă, nu e aşa.”
I-am răspuns că sigur voi vorbi, tocmai avusesem la telefon un dialog rămas neterminat, m-a felicitat de ziua mea, ‑ eram într-un apartament închiriat, Dana ieşise de la duş şi îmi făcea semne să termin mai repede, aşa am şi făcut, se încălzea şampania care trebuia desfăcută, asta fireşte că nu i-am spus-o, o cunoaşte bine pe Marina, soţia mea, ‑ şi că e greu peste tot. Doar că eu nu le rezolv cu pileala. Că eu scriu, cunosc oameni, mă întîlnesc cu ei, ultima dată am fost în Irlanda doar ca să o salut şi îmbrăţişez pe Nora, îi plăcea cum scriu şi aşa se şi cădea, literatura se cere încurajată cu orice cost; da, nici astea nu i le am scris.
Nu prea am minţit ‑ încă nu mă descurc cu chestia asta, cineva din antichitatea mea timpurie, cred că Gabriela, atunci cînd a început să descopere că istoriile mele sînt puţin ştirbite mi-a spus că „lying by omission”, de’, fată deşteaptă, te pui cu tinerii ăştia, ştiu tot, chiar am avut deunăzi confirmarea, am citit pe undeva, fata şi-a lansat a şasea carte, are două doctorate şi trei mastere ‑, eu chiar am găsit alte soluţii. Adică sînt uşor berbant, cum ar zice chiar şi prietenul meu căruia îi place să folosească cuvinte mai rar întîlnite, regionalisme şi arhaisme, nu ştiu dacă ca să-l arate nu ştiu cum, ori doar pentru plăcerea şi efectul lor asupra urechilor proprii, dealtfel aşa mi se întîmplă şi mie. Doar că la faza asta ar trebui să se simtă măcar puţin cu musca pe căciulă. Nu pentru lexicul folosit, ci pentru că acum vreo 35 de ani el îmi ţinea isonul, şi chiar mi-a ridicat cunoaşterea spre muzele cu forme interesante. La vremea aceea, doar pur teoretică. Adică ţinea doar de artele vizuale. Însă, la un moment dat, din motiv de viaţă grea, cum e a tuturor din România, că d-aia avem cei mai mulţi emigranţi, imediat după Siria, sau din cauza administratorul care fură la întreţinere, a naţionalizării valutelor a lui Stolo, a Boc-ului care a plecat cu 25% din salarii, mineriadelor, acuzelor nefondate prin justiţie şi a drumurilor bătătorite pe care le-a făcut pe la instanţe, ‑ zice că speră ca anul ăsta să se termine ‑, potecile noastre s-au despărţit. El a rămas acolo, la Făurei, eu m-am ridicat, la Roşiori. El cu pahara, eu cu muzele. Stacanele s-au adunat, afroditele au fost şi s-au dus.
Iar azi e chiar 8 Martie.
Iar voi, doamnelor, tocmai ce mi-aţi revenit în gînd, cu toate lucrurile faine cu care m-aţi răsfatat de-a lungul timpului. Nu-i un bilanţ; nici măcar o trecere în revistă. Şi acum este o ocazie cu totul specială, iar eu vreau să vă mulţumesc. Tuturor.
Ţie, M., pentru cei aproape 1000 de km făcuţi cu maşina, numai ca să mă poţi vedea şi întîlni. Doar ca să ne plimbăm ore întregi prin Cotroceni, să vorbim o noapte întreagă despre cărţi, clădiri vechi şi despre ceea ce scriem.
Lui Oli, pentru cea mai lungă convorbire telefonică din viaţa mea ‑ mai era şi-un apel pe telefon fix ‑, RDS-ul să trăiască! Ceva peste opt ore; e drept că dialogul a fost întrerupt la fiecare oră iar apoi reluat imediat din vreunul dintre sensuri.
Danielei, pentru încrederea de a-mi trimite de la mii de kilometri, o grămadă de bani, un număr cu patru cifre, mie, unui necunoscut de pe Fb, doar ca să iau cîte ceva pentru optîşpe copii de la o casă de copii atipică.
T, care ai avut grijă în ultimii ani de „Ăl batrîn”, şi care, în plus, mai veneai şi pe la mine la Bucureşti cu mîncare, prăjituri, torturi, haine şi lenjerii călcate. M-am revanşat prea puţin şi prea rar cu un drum la Praga şi cu cîte-un buchet de flori trimis prin comisionari.
Cristi, care mi-ai dat motivaţia afectivă ca atunci cînd ai venit cu trenul spre Bucuresti, să te aştept pe peronul gării, după o cursă nebunească cu taxiul pînă la Videle, să urc şi să îţi dau cîteva flori culese cu o zi înainte dintr-un parc din Buzău. Şi au mai fost momente faine: o floare de liliac extrem de mirositoare ‑ nu-i mai stiu localizarea de prin Grădina Botanică, dar o să îl caut ‑ trimisă prin poştă într-un recipient special, scrumierele din vagoanele de tren (încă mai erau), demontate din trenul de Mizil, învelite într-o perdea tot de tren, (da, inginer de căi ferate!) în care erau cele două inele de logodnă.
Andre, o fată faină, care mi-a descoperit brînza cu mucegai şi împreună cu care plîngeam amestecîndu-ne lacrimile cînd îmi povestea cum şi-a pierdut mama.
Danei, care a venit în Buzău doar ca să mă susţină moral cînd am avut o mare problemă de final, cu o fostă soţie.
Mi, pentru care am luat la rîndul meu trenul cîteva sute de kilometri, care m-a ascuns în maşina ei şi m-a trecut clandestin porţile unui spital în care am povestit o gardă întreagă.
O frumoasă Liv, blondă şi cu pantofi albi pe care n-a speriat-o camera mea din apartamentul închiriat împreună cu un coleg, la ultimul etaj, în care aveam ca mobilier doar un pat de fier, o noptieră dintr-un ambalaj de frigider şi în care cînd ploua, de multe ori umbrelele nu erau de nici un folos.
O profesionistă a ştiinţelor, Clau, care în puţinele momente cînd se sustrăgea studiului şi ne întîlneam, era atît de emoţionată încît sughiţa aproape continuu.
La mulţi ani, fetelor! Să rămîneţi mereu frumoase şi iubite de persoanele din jurul vostru! Iar mie să-mi zîmbiţi mereu!
Pentru multele momente din dragostea aia de modă veche, care nu trebuie neapărat autorizată prin referendum sau prin lege, ori consfinţită prin acte de către persoanele oficiale cu tricolorul în diagonală aflate la serviciu în week-end.
*
Cezar Pârlog este publicist şi scriitor. Ultimele cărţi publicate sînt „Electric puzzle”, Editura Neuma, 2017, „Life stuff sau Învăţături pentru Andreea”, Editura Tracus Arte, 2016, „Flori, fete, fiţe sau băieţi”, Editura Tracus Arte 2014, Premiul Naţional “Vasile Voiculescu”, 2015.
Citiţi şi:
Se încarcă comentariile...
