Într-un Matiz cu Cioloş

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
1

Grupul Louis Delhaize are o istorie impresionantă, începută în 1850 de Louis Delhaize, unul dintre fiii negustorului belgian de vinuri Jaques Delhaize. La început de secol 20, doi dintre moştenitorii lui Louis Delhaize au început în Franţa diferite afaceri, care ulterior s-au transformat în ceea ce înseamnă astăzi grupul Louis Delhaize. Primele hipermarketuri Cora au fost deschise în Franţa şi în Belgia în anul 1970.

O tot freacă ăştia de la Cora că au făcut optîşpe ani şi că ar fi timpul de-un majorat. Mda, îmi amintesc de acei ani aflaţi la originea lor, a descălecării Delhaize pe plaiurile mioritice. Vorbeam atunci, şi mult mai mult de-atît, cu X, mare hartistă în chestii de suflet şi-n de-alea bivolăreşti, cum cine-i ăsta?, omul cel cu ubicuitatea. A fost şi Cioloş p-acolo, dar îi e ruşine să recunoască; îi lasă să vorbească despre asta numai pe foştii parteneri de guvernare. În vremurile alea de început de secol 21, se dădeau multe premii, ce mai, chiar cădeau teancurile de bani pe tine. Puteai cuceri atunci milioanele şi cu un bilet de autobuz de-un leu, mda, exagerez puţin, dar nu mult, clar era de cîştigat cu ambalajele de la pasta de dinţi Colgate, deveneai aproape miliardar strîngînd cutii de juice de la European Drinks ori dacă făceai nu ştiu ce combinaţie de trefle cu popi în coadă, cu capacele de la Efes Pilsen. Logic că nici Cora, pe cînd se opintea să-şi nască brandul, nu putea rămîne mai prejos. Aşa se face că, în acord cu timpurile şi brandurile prezente în epocă, a pus la bătaie nu ştiu cîte Matizuri, cred că douăzeci, toate roşii, asta ştiu, sînt sigur, parcă le văd şi acum, aşezate într-un semicerc pe afişele de-un metru pe alţi doi, aflate mai peste tot. Da, da, tot semicerc, ce ţi-e şi cu spiralele astea, apar şi se nasc de unde nici nu te aştepţi! Pare-mi-se că se extrăgeau bonurile de casă pe care fiecare-şi trecea numele, numărul de la pantofi şi, după caz, pe cel de telefon. Cum era şi normal la un tînăr pauper şi uşor bugetar, aşa eram prin acele vremuri de restrişte, visam şi eu la unul dintre ele şi chiar îi spuneam duduiei, cea de mai sus cu cîteva rînduri, că dacă iese din căciulă una şi pentru mine, primul drum îl facem la mare. Mamaia. Nu era sezon, cred că meteorologic eru ca acum, în fond, o chestie gri normală de brumărel, eu nu conduceam, dar socoteam să-l ghidoneze dumneaei pe cîştig pînă pe plajă, ce mai, pînă-n unghia valurilor. Parcă văd şi acum mănuşile alea fine şi decupate de şoferiţă şmecheră, pe care nu ştiu de unde le-aş fi împrumutat. Piele naturală de capră. În fine, deci plajă tristă şi goală, maşinuţă gratuită, roşie şi lucioasă, sclipind sub nori, un om şi o femeie. Iar eu, în culmea extazului fericirii personale, urma să zgîrîi tabla roşie a Matizului cu o fisă de 500 de lei. Era una măruntă pe-atunci, de găsit pe sub toate tejghelele, nu se apleca nimeni să o ia, încă nu veniseră vremurile tăierilor de zerouri. Aluminiu pe vopsea. Da, de bucuria stării şi a maşinuţei căzute din cer, faină şi nemuncită, dublată de romantismul mării şi prezenţa aceea, una nemaipomenită sufletului, ochilor, interiorului şi exteriorului meu. Ok, recunosc că nu trebuie să fiu prea blamat, eram într-o perioadă de acumulări, încărcări, descărcări, căutări şi rătăciri. Aşa cum era şi normal pentru cineva la 33 de ani, aflat pe drept cuvînt la momentul unor mari răscruci ale istoriei personale. Bine, treaba cu istoria a venit mai tărziu. Mult mai tîrziu. Revin la visatul cîştig, reverie frumoasă şi cu ochii deschişi, imaginaţia mea vizuală funcţiona pe atunci chiar bine. Nu mai zic că scăpam şi de acea Dacie 1310 bleu, a persoanei dragi în cauză, din care uneori, alteori deseori, tot pe la mare, trebuia să cobor în şlapi, apoi din şlapi, cu tot asfaltul prietenos şi fierbinte, să o împing de unde se oprea subit şi se odihnea imună la toţi stimulii, cheile şi sudălmile mele interioare. Ale ei nu, mare mea iubire era celestă. Pentru că Albăstriţa cu toane avea capricii ca orice doamnă. În ideea asta sublimă, aşteptînd, aproape că ajunsesem să iubesc acest nou logo, Cora. Doar că n-a fost să fie. Şi chiar acum, abia acum, azi, miercuri doişpe, ora trei după prînz, da, ştiu că e jenant, mi-a picat fisa cu posibilul motiv. Da, n-am cîştigat maşina pentru că, neavînd în cap să zgărîi numele duduiei pe portieră, eventual legat strîns de vreo inimioară străpunsă, ea va fi fost profund dezamăgită de mine, şi, chiar dacă nu s-a spus cu voce tare treaba asta, m-o fi pedepsit. Şi fiind ea autodeclarată, ca un fel de paratrăznet al universului cosmic, aşa-s oamenii ăştia cu spirale la activ, nu şi-a pus energiile în slujba acestui dar roşu şi pe patru roţi. Ceea ce dovedeşte odată în plus că, acolo unde nu e iubire totală, incluzînd aici aptitudinile scrijelitor artistice, aştrii nu conspiră pentru împliniri materiale. Despre celelalte nu zic, au cam fost. Şi chiar dacă Cora o fi îndeplinit optîşpe ani, şi acum nu prea dă mare lucru în dar, nu despre asta e vorba. Ci despre omul asupra căruia s-a pogorît harul divin şi împărătesc al înţeleptului nostru conducător. Doar o mică anomalie, un fel de anus contra naturii, el fiind un cetăţean de la un partid din coaliţia de la guvernare şi care a votat moţiunea care să-i garanteze căderea. Dar care a devenit brusc, imaculat şi cu aură divin-franţuză în buletin. Mda, prea complicat pentru mine. Numai că, absolut accidental, alesul însemnat e chiar un cetăţean înspir(al)at. Bine, conjugat la un timp trecut. Despre care uşor, delicat şi prea tangenţial, am zis mai sus. La care nominalizată aflare, stînd eu drept şi judecînd strîmb, cuget nevinovat: oare n-o fi posibil ca prin asociativitate, dar cine mai ştie că este una dintre proprietăţile adunării, eu am învăţat tuma’ printr-a-ntîia de secundar, adică prin contactul omului prezent în viitorul jilţ înalt, cu duduia ceia străveche, cu care cîndva m-am asimilat, şi care era tot înspiralată,  în legătură cu astrele şi universul, să fiu şi eu printre cei aleşi la ceva caftane? Adică să mă bage şi pe mine în camarila dumnealui, a viitorului prim, să mă reîncadreze în cîmpul muncii şi să mă repună în drepturi neavute? Să mă facă universitar docent şi, dacă se poate, ajutor de mareşal, aşa cum e nea Gheorghiţă cel cu vaccinele, ai să trăieşti, prietene! Poate ne întîlnim la o bere după ce finalizezi şi cu valul ăsta, fac cinste! Mda, adevărul e că pe moment n-am ce face, dar o să stau cuminţel şi o să aştept. Poate...

3
2

La mulţi ani, Cora!

P.S. Adevăru-i că mi-au zgîriat unii maşina. Singurul.

                                                                               

4

Cezar Pârlog este publicist şi scriitor. Ultimele cărţi apărute sînt „Ce mult te-am iubit!“, Editura Libris Editorial, 2018 şi „Facts of life“, Editura Junimea, 2018.

            Citiţi aici toate editorialele semnate de Cezar Pârlog.

            Pe Cezar Pârlog îl găsiţi şi aici:

                                                                              

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite