Editorialul
ăsta, ei, „editorial“!, cinşpe rînduri cu tot cu titlu, total 3823 semne cu
spaţii incluse, o nimica toată, nici în vremurile bune, cu presă scrisă şi
tiraje, nu jucărie, nu se „ponta“ cu mai mult de cincizeci de lei, ar putea să
se constituie într-o reclamă dezinteresată, făcută de mine pe banii de la
„Adevărul“ unei cărţi a prietenului meu Cosmin Neidoni.
30 decembrie 1933: se instituie starea de asediu printr-un decret prin care statul român îşi aroga dreptul de cenzura presa, ba chiar de a împiedica apariţia unor publicaţii. Acestea fiind datele problemei, propun descifrarea misterului din jurul ştampilei ANULAT de pe coperta revistei „Veselia“, posibil o restricţionare a circulaţiei publicaţiei prin ţară.
Data
de 8 Martie este încetăţenită în mentalul colectiv ca fiind Ziua internaţională
a Femeii, generic Ziua Femeii, ca o comemorare a realizărilor social-politice
precum şi a discriminării şi violenţei la care au fost supuse de-a lungul
timpului.
Serviciul este locul acela fain spre care
pleci dimineaţa fără vreun fel de vigoare, îi aloci o grămadă de timp, opt ore
pe zi, adică aproximativ o treime de viaţă, unde eşti prin definiţie la
cheremul cuiva sau chiar al unei cohorte, şi de unde pleci plin de energii
negative pe care încerci să le abandonezi prin mijloacele de transport pe care
le iei spre casă. Uneori reuşeşti.
...e un decembrie gri şi ziua scurtă, în
boxa de la subsol – noilor proprietari nu le-am dat încă cheia de-acolo, am zis
să mai profit şi eu o vreme – e cam
rece, nu se mai usucă nici rufele, şi cred că voi da peste nişte oameni buni cu
suflet mare. Zero, şapte, doi, zero, nouă...
Serviciul sau job-ul este locul acela spre care te
duci în fiecare dimineaţă, încă dinainte de a te trezi complet, uneori cu
rămăşiţele unei reverii ludice prin colţurile minţii şi în care totul se
schimbă imediat ce ai intrat pe poarta întreprinderii. Doar eşti un umil
amploiat. Sau...
Generaţia mea a făcut cunoştinţă cu stand-up-ul pe la sfârşitul anilor '90, când la noi se difuza celebrul sitcom Seinfeld. Poante seci, trase de păr; situaţii penibile acompaniate de autoironie; platitudini ridicate la rang de artă. Însă era ceva inedit.
Am scris şi eu o carte, ca tot
omu-n ziua de azi. Nu, nu poezie, aici i-am lăsat pe ceilalţi 86%. Au urmat
nenumărate cereri în căsătorie, toate de la top-modele cu IQ de peste 270,
Sharon Stone ar păli de ruşine, propuneri de întîlniri romantice, dar evident
serioase, cafele şi ceaiuri, plimbări pe sub clar de lună, chestii... Şi-am zis să mai scriu; faimă, gagici, bani, zice
de tine la radio, ce mai, chiar „se merită”!
August, cald şi bine, trei din cele şapte duşuri
zilnice deja bifate, nevasta-i la biserică, stocul de bere încă rezistă, iar
de-un Rothmans parcă n-ai avea chef, fumatul ucide. Adică Курение убивает.
Mi-a spus cineva că
insecticidul ăla revoluţionar, e propus şi la Nobel, pe care i l-a adus cu greu
şi ilegal un fost amic din copilărie a’ lu’ frate-su, tocmai din Taiwan, e o porcărie şi că nu-şi merită banii, că nu
omoară deloc. Da, am verificat, e adevărat, acelaşi efect e şi la oameni. Omul
avea dreptate iar colegul meu poate să o confirme, uitaţi-vă la el, trăieşte.
M-am
bucurat şi eu ca toată lumea de minivacanţa asta venită de la Partid. Chiar
dacă pentru jumatea aia de zi în care lucram va trebui să recuperez din greu
aproape două săptămîni în cap, să „iese” orele. Şi am valorificat-o din plin,
adică am stat acasă şi n-am făcut nimic. Iar luni după-masă am ieşit pînă-n
Grădina Botanică.
I-am admirat
mereu pe psihologi, au fost întotdeauna prietenii mei, mai ales dacă aveau
fuste scurte, colanţi negri şi erau de genul feminin. Însă m-am ferit obsesiv
să le devin pacient. Sau mai degrabă material didactic. Deocamdată sînt un căştigător,
am reuşit.
Primăvară,
primăvară/
Anotimp
de-ndrăgostiţi/
Tu
faci iarba să răsară/
Si...
pe noi fericiţi! (Aurel Storin - Primăvară, primăvară)
O zi ca oricare alta, de data asta una liberă.
De la partid, guvern, prezident, guvernul planetar, Bilderberg, sau personal de
la Soros. De unde-o fi, să fie, e binevenită; să mai dea!
Şi a fost
un festival de film zilele trecute în Bucureşti. Adică HipTrip Travel Film Festival. Am ajuns şi eu în ultima zi, dar am
avut o mînă bună: 13 lei biletul, cititoare de bilete în braţe la nişte fete cu
potenţial, lume în sală, atmosferă...
Zic ăştia tot mai des în ultimul timp că vine cutremuru’
ăl’ mare peste noi. „O să se facă totul praf şi o să plătim pentru relele pe
care le facem de treij’ de ani încoace.” Şi nimeni din Bucureşti nu are vreo
şansă să scape; e o zonă mlăştinoasă, iar constructorii, toţi, nişte bandiţi.
Ca şi ăia din Taiwan, care au pus PET‑uri în betoanele pentru stîlpi. Dacă pînă
ş‑ăia!
Am scris şi eu o carte, ca tot omu-n ziua de
azi. Nu, nu poezie, aici i-am lăsat pe ceilalţi 86%. Au urmat nenumărate cereri
în căsătorie, toate de la top-modele cu IQ de peste 270, Sharon Stone ar păli
de ruşine, propuneri de întîlniri romantice, dar evident serioase, cafele cu
vorbăria aferentă şi plimbări pe sub clar de lună prin toate locurile cu ştaif
din Centrul Vechi.
Ce poate
fi mai frumos decît să stai întins pe iarbă pe malul lacului din Herăstrău,
lîngă o persoană dragă, să vorbiţi mult, mîncaţi cireşe şi să aruncaţi sîmburii
în apă – cu varianta ecologică, hrănit raţele din sendvişul ei nemîncat la
serviciu – îmbrăţişat şi ascultat din poeziile ei, ferit cînd trece vaporaşul,
lumea e rea şi indiscretă, îmbrăţişat din nou, asfinţit, lună...
Zilele astea am fost ocupată cu canasta de vacanţă şi n-am prea deschis
ştirile. Inevitabil, totuşi, am auzit că doamna Pelinel e însărcinată.
Şi că există şanse ca tatăl copilului ei să fie Cristi Borcea, momentan
„cofrat” la Poarta Albă, cum se spunea în lumea bună pe vremuri.
Toată lumea ştie
deja că bancnota de un dolar american are o mulţime de mesaje criptate şi
simboluri ciudate, precum piramida care aminteşte constant de cei care
conduc, cu adevărat, lumea. Cercetătorii apatrizi din toate ţările au
constatat, însă, că şi bancnotele româneşti au fost pângărite cu aceeaşi ură de
către aceşti duşmani eterni ai neamului.
