Moment istoric: Michael Jackson îşi face apariţia pe scena de la Bucureşti, în 1992 FOTO: AP

În 1992 şi 1996, pentru două seri, Bucureştiul devenea centrul de atenţie al întregii lumi. Cele două concerte susţinute de „Regele muzicii pop“ în acei ani aveau să schimbe în ochii Occidentului imaginea unei ţări măcinate de mineriade, de conflicte interetnice şi de sărăcie

În anii ’90, o ţară abia ieşită din comunism era transformată de Michael Jackson, pentru câteva ore, în kilometrul zero al lumii. Pentru români, Michael Jackson a însemnat recuplarea la restul lumii. Pentru ceilalţi, dovada că România există cu adevărat.

„Michael Jackson nu există. Nu e un om, nu e un superstar, nu e un extraterestru venit dintr-o galaxie. Michael Jackson este o poveste. Fiecare epocă şi-a creat eroii, i-a modelat după chipul şi asemănarea ei. În acest sfârşit de mileniu, Făt-Frumos poartă un nume: Michael Jackson“. Rândurile de mai sus, apărute în presa centrală a doua zi după primul concert al lui Michael Jackson în România, din 1 octombrie 1992, sintetizau o epocă. Una a ieşirii abrupte din comunism, a nevoii de poveşti frumoase.

În pieţele ambulante, printre blugi şi obiecte electrocasnice, apăruseră primele casete. În România anului 1992 existau Michael Jackson şi restul muzicii. Noţiunea de „proprietate intelectuală“ nu avea niciun sens. Albumul „Dangerous“ era vândut cu o foaie scoasă la imprimantă, pe post de copertă, şi numele pieselor înşirate într-un tabel stângaci.

„Nu se mai întoarce“

În octombrie 1992, Michael Jackson nu ţinea un simplu spectacol, ci redefinea un spaţiu. Nu mai puţin de 61 de ţări erau conectate simultan, într-o transmisie televizată grandioasă, la ţipetele, isteria, lacrimile şi aplauzele de pe Stadionul Naţional. Avea să fie primul concert oficial al lui Michael Jackson apărut în format DVD. România exista din nou.

„A dovedit cât de fals am trăit, prefăcându-ne bucuroşi de minciuna unor surogate otrăvitoare“, scria presa în ziua de după concert. Lacrimile admiratoarelor, surprinse de camerele TV la plecarea de pe Aeroportul Otopeni, au făcut înconjurul lumii. Era tristeţe, era disperare în acele lacrimi, însă, mai mult decât atât, era reacţia unei naţiuni ce fusese redescoperită de restul lumii printr-un concert de muzică. 

După concertul din 1992, mult timp a fost comentată o imagine cu o admiratoare plângând: „A plecat Michael şi nu se mai întoarce niciodată“. Dezamăgita, Mihaela Zamfir (38 de ani), avea să fie contrazisă chiar de Michael în 1996. Este anul în care interpretul a revenit în România, în data de 14 septembrie. Atunci, o navă gigantică a ieşit din podeaua scenei în timpul concertului, însă unii dintre participanţi se declarau mai încântaţi de DJ Bobo, chemat să cânte în deschidere. Era ultimul turneu anunţat al megastarului.  

1992. „Mi s-a tăiat respiraţia“

Alexandru Moruzi (foto) avea 16 ani în 1992 şi venise tocmai de la Arad pentru concertul lui Michael Jackson. „Am ajuns la stadion cu vreo cinci ore înainte de începerea concertului. În faţa arenei erau mii de oameni, iar cozile din faţa porţilor de acces pe teren se întindeau pe zeci de metri. Michael Jackson a ţâşnit pur şi simplu de undeva de sub podium. Nimeni nu se aştepta. Tot stadionul parcă a luat foc. Pur şi simplu mi s-a tăiat respiraţia“, povesteşte Alexandru. 

El îşi aduce aminte de momentul în care inspiraţia l-a salvat de la un posibil accident. „La un moment dat, valul m-a dus exact în faţa scenei, unde era amplasată o bară de protecţie. În momentul acela, instinctiv, am luat de pe jos două sticle goale de plastic de 2 litri şi mi le-am băgat pe sub tricou. Mi-am făcut un un fel de tampon între piept şi bara groasă de metal. Am fost extrem de inspirat. Altfel cred că mă alegeam cu câteva coaste rupte, atât de tare se împingeau oamenii unii în alţii. Oricum, a meritat din plin. Totul a culminat cu ieşirea din scenă. «Ladies and gentlemen, Michael Jackson has left the stadium». Toată lumea striga, printre lacrimi: «Michael!, Michael!»“, îşi aminteşte Moruzi.

1996. „Eram rocker, dar Michael mi-a plăcut“

Cel supranumit „Regele muzicii pop“ avea să revină în România, în 1996, în ultimul său turneu FOTO: AP

Adrian Ovidiu Ilie (50 de ani), din Oradea, avea 31 de ani când Michael a concertat în România pentru a doua oară. „Eu eram rocker, dar industria din jurul lui Michael m-a adus la Bucureşti. Am ajuns la stadion cu patru ore înainte, aveam locuri la tribuna 1. Nu vă spun ce se întâmpla la intrările în stadion cu puţin timp înainte de spectacol. Se călca lumea în picioare. În deschidere a cântat DJ Bobo, o trupă în vogă la acea vreme. Chiar la DJ Bobo am coborât din tribune pe gazon. Simţeam cum ne duduie plămânii din cauza vibraţiilor. Atmosfera era sufocantă, aşa că în scurt timp m-am întors în tribună. Când a apărut Michael, stadionul a explodat. Fetele au început să leşine, oamenii se împingeau, făceau valuri. Mi-a plăcut, nu mai văzusem niciodată aşa ceva şi nici nu cred că o să mai văd un astfel de concert în România. Atunci am înţeles că Michael e un artist complet. La acel concert am învăţat că muzica este frumoasă indiferent de gen. Nu contează că eşti rocker, «depechar» (n.r. - fan al trupei Depeche Mode) sau iubitor de jazz“,  îşi aminteşte Adrian Ovidiu Ilie.

Alice a presimţit ceva

La prima venire în România, în 1992, Michael Jackson a inaugurat înaintea concertului un loc de joacă pentru un centru de plasament de pe Bulevardul Alexandru Averescu, din sectorul 1. Leagănul „Sfânta Ecaterina“ a fost desfiinţat în 2003, în locul său fiind inaugurată o clădire pentru recuperarea copiilor cu handicap, însă locul de joacă a rămas.

Copiii de la actuala instituţie şi de la o grădiniţa particulară din vecinătate încă vin aici să se joace. Printre cei 300 de copii care l-au întâmpinat pe Michael în 1992 se afla şi Alice Gancevici, în vârstă de 5 ani, fiica directoarei din acea vreme a centrului. „Eram foarte emoţionată. Am fost aleasă să îi înmânez un album cu toţi copiii de la centru, deoarece eram singura care vorbea engleză“, spune fata. Despre artist, tânăra îşi aminteşte că era foarte drăguţ cu copiii. „Când a ajuns la centru,
i-am cântat melodia «Heal the World». Ne învăţaseră versurile nişte englezi de la o organizaţie. A fost foarte plăcut impresionat“, spune Alice.

Cu o seară înainte de moartea lui Jackson, Alice a avut un vis. Crede că era de rău. „Am visat o fetiţă de la centru, Adela, care seamănă la faţă cu artistul. Ciudat este că era îmbrăcată ca el şi umbla de mână cu una dintre infirmiere“, povesteşte Alice.

Concertul recordurilor

Toate concertele lui Michael Jackson din 1992 au fost filmate, fiind transmise, sub forma unor episoade de câte 15 minute, de către postul muzical MTV. Însă numai concertul de la Bucureşti a fost filmat integral şi difuzat de postul HBO în întreaga lume. Momentul a fost unul definitoriu, fiind înregistrat cel mai mare rating din istoria televiziunii prin cablu, de 21.4 puncte. DVD-ul „Live in Bucharest: The Dangerous Tour“ a fost lansat pe piaţă pe 25 iulie 2005, având vânzări de peste 1 milion de exemplare, în întreaga lume. 

Şi eu, şi el părem foarte firavi, dar în realitate suntem foarte puternici.

Theodor Stolojan, după întâlnirea cu Michael Jackson din 1992

E minunat să fii aproape de el. Domnul general Niţu ordonă: «Nu-l depăşiţi!». Dar cine-l poate depăşi, de fapt, pe Michael Jackson?

Mihai Tatulici, în reportajul despre vizita lui Michael din 1992 

Timp de 17 ani a fost aproape ca fratele meu. Veneam la fiecare concert al său, stăteam împreună şi în zilele libere. A fost un geniu, un mare artist şi probabil cel mai mare dansator pe care muzica pop o să-l dea vreodată.

Marcel Avram, impresar

Michael Jackson trebuia să inaugureze locul de joacă prin tăierea unei panglici. Această scenă trebuia să apară şi într-unul dintre videoclipurile sale, dar Ion Iliescu, care a fost prezent şi el la eveniment, i-a luat-o înainte.

Sanda Gancevici, directoarea centrului de plasament vizitat de Michael în 1992

<strong>Poliţiştii români, „udaţi de emoţie“ de Michael</strong>

Marcel Avram, impresarul care l-a adus pe Jackson în România, în 1992 FOTO: ADEVĂRUL

Dincolo de isteria naţională, tonele de lacrimi vărsate în timpul concertelor din România ale lui Michael
Jackson şi numeroasele mărturii oficiale ale acelor momente, rămân micile poveşti. Detaliile, fracţiunile de secundă, cuvintele peste care se trece cu uşurinţă pentru a ajunge la strălucirea momentului imortalizat.

Regăsite după moartea celui care a schimbat definitiv percepţia asupra noţiunii de spectacol, acestea conturează indicii şi trasează mici istorii personale. Vorbesc altfel despre viaţa cuiva prins în protocoale oficiale, spaime ipohondre şi emoţii simple. Despre viaţa iremediabil ruptă între două nevoi: fericirea şi banii.

„Time is money“

Înaintea spectacolului din 1992, Michael Jackson a fost primit la Palatul Cotroceni de proaspătul reales preşedinte al României, Ion Iliescu, prezentat în reportajele transmise la televiziune ca fiind „un om de două ori fericit: o dată, ştiţi dumneavoastră pentru ce, şi a doua oară pentru că-l primeşte pe marele artist“.

Jackson şi Iliescu s-au mai întâlnit şi după concert, când fostul preşedinte l-a aşteptat pe starul american o oră la Cotroceni, pentru a-i dărui un trofeu şi o uniformă de jandarm. Aflând că Michael este pe fugă, urmând să plece spre următorul concert, în Turcia, Ion Iliescu s-a conformat docil, cu un zâmbet larg şi spunând: „Time is money“.

„Catering“ de România

Revenit în România, în 1996, Michael a fost preluat de un al doilea producător. După Marcel Avram, organizatorul concertului din 1992, a venit rândul lui Vali Stoian, cel care, din 1964 şi până în 1990, a cântat în trupe precum Odeon, Kripton, Roşu şi Negru, iar, după Revoluţie, a început să producă concerte.

Potrivit acestuia, timp de trei zile, cât a stat în România, megastarul nu a dorit să deguste preparatele culinare pregătite la noi în ţară. „O firmă internaţională de catering s-a ocupat de masa lui Michael. De la noi nu a vrut decât salată verde şi fructe. De obicei, în meniu, avea friptură şi cartofi prăjiţi, nimic special“, povesteşte Vali Stoian.

Cu doar o lună înaintea morţii, familia lui Michael se arăta îngrijorată de starea de sănătate precară a megastarului, ajuns la 56 de kilograme. Michael credea că există o legătură între kilograme şi boala sa şi că, dacă se va îngrăşa, nu va putea să fie sănătos.

„România era ţara mea!“

Concertul de la Bucureşti din 1992, povestea impresarul Marcel Avram într-un interviu acordat ziarului „Adevărul“ în 2010, a fost precedat de o stare de teamă. România ieşise de puţin timp de sub comunism, iar cuvântul-cheie al unei societăţi abia în formare era „imprevizibil“. Totul a mers însă ca la carte, cu o reacţie a oamenilor „senzaţională, la care, sincer, nu mă aşteptam“, povestea Avram. „Am plâns atunci, România era ţara mea“, declara impresarul, care mai spunea că nici el, nici Michael nu au câştigat vreun ban de pe urma concertului de la Bucureşti. Drepturile de difuzare a concertului de la Bucureşti au fost vândute către HBO, pentru 21.000.000 $, în ceea ce a devenit cea mai mare afacere de acest fel de până atunci. Câţiva ani mai târziu, Marcel Avram l-a dat în judecată pe Michael Jackson, pentru două concerte neonorate în Australia, câştigând 7.000.000 $. Cei doi nu au mai colaborat niciodată până la moartea starului american. Marcel Avram trăieşte în Germania.

Tristeţea unui autograf

Antologice rămân şi imaginile din 1992, cu Michael Jackson şi cu zeci de poliţişti români emoţionaţi, convocaţi pe Stadionul Tineretului ca să participe la ceea ce urma să fie noul videoclip al megastarului: „Police Walk“. „Poliţiştii români sunt în extaz“, sau „se trag cadre în care cei care filmează sunt uzi de emoţie“, sunt doar câteva dintre comentariile apărute într-un reportaj TV, realizat la acel moment.

Participanţii aleargă ca la un veritabil cros, încercând să pară serioşi, dar cu feţele încordate de zâmbetele reţinute cu greu, cu Michael Jackson în faţă şi restul în urma sa, ghidaţi prin portavoce de către conducere: „Nu-l depăşiţi!“. La final, un poliţist îşi calcă pe inimă, îl strigă pe Michael şi îi întinde o hârtie pentru un autograf. Starul este însă tras de bodyguard şi rămâne cu hârtia în mână, cerându-şi parcă scuze din priviri fanului lăsat în urmă.

Preţurile biletelor

Deşi nici la prima, nici la a doua debarcare a lui Jackson la Bucureşti, viaţa în România nu era prea grozavă, preţurile biletelor la concert au fost extrem de piperate. Astfel, în 1992, biletul a costat 22 de dolari (6.800 lei la vremea aceea), iar în 1996, biletul era 13 dolari (echivalentul a 59.000 de lei).

<strong>Amintiri din copilărie: varianta „Michael Jackson“</strong>

Bucureşti, 1996: Michael Jackson şi câţiva copii fericiţi FOTO: AP

Pentru o întreagă generaţie, Michael Jackson a fost mai mult decât un dansator, megastar, furnizor de hituri muzicale pe bandă rulantă. Pentru „copiii democraţiei“, cei pentru care primii ani de după 1990 se confundă cu clasele primare şi gimnaziul, Jackson este o parte din viaţă. Şi-au cumpărat casetele cu albumele sale, au dansat alături de el, în faţa televizoarelor, au râs şi au plâns alături de „regele muzicii pop“. Acestea sunt mărturiile a trei astfel de copii de odinioară, pentru care Michael Jackson înseamnă, mai presus de orice, nostalgie.

„Ni se spunea că e un pion în atacul cultural al SUA“

Michael Jackson a fost Batman, Superman şi Spiderman la un loc. În Iran, la fel ca mai toţi artiştii străini, era un personaj interzis. Ceea ce a contribuit şi mai mult la zeificarea lui în ochii copiilor din generaţia mea. Ni se spunea că e un pion în atacul cultural pe care SUA îl lansează asupra valorilor societăţii noastre islamice. Pe noi ne durea-n paişpe de aşa-zisul atac american. Părinţii închiriau, bineînţeles, printr-o reţea underground, casete video cu Michael Jackson. Mi s-a spus că, prima dată când am văzut secvenţe din „Thriller“, am rezistat vreo cinci, şase minute, după care am fugit plângând din faţa televizorului. De frică. Peste ani, m-am uitat de sute de ori la el şi, de fiecare dată, eram la fel de fascinat de parcă îl vedeam pentru prima dată.

În 1992, când am ajuns în România, albumul „Dangerous“ ţinea loc de calculator, internet şi smartphone, adică tot ce nu exista atunci. Ajungeam acasă, puneam caseta procurată din faţa unei staţii de metrou şi ascultam melodiile în căşti. Ratasem concertul din 1992, la Bucureşti, însă l-am prins pe cel din 1996.

Ţin minte că am dat 40.000 de lei pe bilet, o sumă colosală atunci. L-am păstrat mulţi ani sub saltea de unde îl scoteam, periodic, ca să mă conving că l-am văzut pe Michael Jackson îndeaproape.

Odată cu trecerea anilor, fascinaţia mea pentru el s-a risipit. Nu-l mai vedeam ca pe un zeu, dar, probabil fiindcă aşa l-am considerat ani de zile, credeam că va trăi mereu. De aceea, pe 25 iunie 2009, într-o noapte fără somn, când schimbam posturile şi am văzut pe CNN „Breaking News: Michael Jackson has died“, am intrat în panică.

De parcă urma să nu mai răsară soarele dimineaţa. În disperare de cauză, mi-am trezit prietena: „A murit Michael Jackson!“. Ea s-a culcat la loc, eu am rămas pe CNN încă vreo două ore, soarele a răsărit dimineaţa, iar viaţa a continuat. Asta pentru că, la fel ca orice zeu, Michael Jackson e nemuritor şi va „trăi“ prin vocea lui şi mult timp după ce noi, cei care l-am venerat, vom fi plecat.

Amir Kiarash, jurnalist „Adevărul“

„Michael îmi aduce aminte de copilărie, de visurile noastre“

Când a murit Michael eram în Turcia, în concediu, cu familia. Ţin minte că am deschis televizorul, de dimineaţă, şi toate posturile locale transmiteau ştiri din care nu înţelegeam decât atât, „Michael Jackson“. Din fericire, turcii transmiteau prin cablu şi CNN, şi atunci am înţeles ce se întâmplase cu adevărat.

N-am ştiut cum să reacţionez pe moment. Nu am fost la niciunul dintre concertele sale din România, deşi mi-am dorit enorm. Nu s-a putut. Dar, pentru mine, Michael a însemnat şi altceva, în afara muzicii.

Chiar şi astăzi, când aud la radio sau la televizor vreuna dintre melodiile sale, îmi aduc aminte de copilărie, de cum era Ploieştiul atunci, de prietenii mei din acele vremuri, de cât de frumoasă era viaţa şi de visurile noastre. Îmi aduc aminte de revistele „Bravo“ şi „Popcorn“, cum le căutam pe la tarabe ca să luăm posterul cu Michael, de la mijloc, şi să-l lipim pe perete.

Sau cum dansam, cu prietenele, în faţa televizorului, când erau difuzate „Black or White“ sau „Remember the Time“. Cum încercam noi, nişte copile, să învăţăm mişcările senzuale ale lui Naomi Campbell, din videoclipul la „In the Closet“ şi apoi să-i fermecăm pe băieţii de la bloc.

Şi asta am şi făcut atunci, după aflarea veştii că a murit. Am dat tare televizorul din camera de hotel şi am ascultat toate melodiile lui Michael. Veneau unul după altul, toate videoclipurile pe care le văzusem cu mai mult de 15 ani în urmă. Şi am dansat cu fetiţa mea, care avea 4 ani în 2009. Ne-am prostit, exact ca atunci când eram copii, în Ploieşti.

Teodora Horoba, medic ortoped din Ploieşti

Îmi aduc aminte de revistele «Bravo» şi «Popcorn», cum le căutam pe la tarabe ca să luăm posterul cu Michael, de la mijloc, şi să-l lipim pe perete.

„Îi voi mai scrie o scrisoare. Doar ca să-i mulţumesc“

Nu ştiu toate versurile melodiilor lui Michael Jackson, nici n-am leşinat la vreun concert. Nu am vreo teorie care să susţină că Michael încă trăieste pe o insulă cu Elvis şi Marilyn şi nu plănuiesc să merg să-l caut. Totuşi, viaţa şi munca lui mi-au influenţat drumul mai mult decât am crezut că o vor face. De asta mi-am dat seama recent, când a găsit mama printre cărţile copilăriei mele o scrisoare pe care i-o adresasem lui Michael când eram la grădiniţă, pe vremea când mă uitam obsesiv la două casete video cu el în concert.

Mi-am amintit brusc, fără să mă fi gândit mai bine de 20 de ani la asta, absolut fiecare costumaţie cu paiete, fiecare trick (n.r. – figură) al dansatorilor, fiecare sincron perfect. În mod inconştient, le aveam pe toate în cap. Mi-am amintit cum îmi tapetasem camera cu postere cu el şi cum spuneam noapte bună fiecăruia în parte. Mi-am amintit cum mă ţineam de fotoliul cu imprimeu floral al bunicii încercând să stau pe vârfuri şi cum am imitat o piruetă din concert la o serbare de Crăciun.

Tot pe vremea când eram la grădiniţă, a venit bunicul acasă într-o zi cu o găină vie, ca să facă ciorbă. Copil fiind, m-am pus pe plâns o zi şi-o noapte şi uite-aşa s-au transformat şi toţi adulţii în copii şi m-au lăsat să păstrez găina în baie pentru vreo două luni. Stăteam cu orele în baie şi îi citeam găinii. Dintr-o carte despre Michael Jackson. I-am povestit viaţa lui şi i-am pus muzică.

Le spuneam bunicilor că vreau să învăţ engleză. Aveam nevoie de un prieten care să-mi împărtăşească pasiunea. Cum în două luni găina nu a început să cânte sau să danseze, am mâncat-o până la urmă, fără să ştiu.

Între timp, dansul a devenit meseria mea fără să-mi dau seama. Călătoresc peste tot la concursuri, am ajuns să cunosc o mulţime de dansatori de pe scena mondială. E un mediu în care eşti încurajat să devii cea mai bună versiune a ta. Sunt norocoasă. Cred că îi voi mai scrie o scrisoare lui Michael Jackson acum, la 26 de ani. De data asta, doar ca să-i mulţumesc.

Oana Neagu, dansatoare

<strong>Umbra megastarului: o istorie cu dans</strong>

Henry (McMillan) Link (foto) s-a născut şi a crescut în Brooklyn, New York, SUA. Locul e una dintre pepinierele de dansatori şi de artişti de stradă ai Americii anilor ’80 şi ’90, iar bărbatul acesta a fost unul dintre pionieri. Ştiţi, dansul acesta aşa-zis de stradă, aşa cum îl vedeţi dumneavoastră la televizor, v-a fost adus în faţă de către Link şi trupa lui de dans, Elite Force Crew. Se întâmpla pe la începutului anilor ’90, cam în vremea în care în România erau mineriade, comerţ cu blugi din Turcia şi suc la dozator.

Link a vrut să fie dansator de când se ştie. Asta şi-a dorit el. Mai dansa în spatele câte-unui artist, deloc neglijabil în showbiz-ul occidental, dar atât. Până a venit Michael Jackson. Era Megastarul, cu imaginea aceea de om nedezlipit de scenă, în faţa căruia mor, voluntar, mii de femei şi fete.

Michael Jackson construise o aură în jurul lui: era omul-spectacol. Spectacolele lui de dans – unice. Acesta era stilul Michael, o combinaţie fericită şi explozivă între două stiluri de dans specifice anilor ’80: locking şi
popping. Totuşi, megastarul lansase ultimul său disc, „Dangerous“, iar turneul de concerte trebuia să fie, ca de obicei, cea mai impresionantă reprezentaţie scenică din câte vor fi fost până atunci.

„Au văzut spectacolul şi s-au îndrăgostit“

Henry Link şi trupa lui făcuseră coregrafia videoclipului „Remember the Time“, cu Nefertiti şi sclavii aceia care dansează. Spectacolul „Dangerous“, show-ul în timpul căruia fetele din public rămâneau fără tricouri, a fost făcut de Link şi de trupa lui. Coregraful îşi aminteşte astăzi cu respect despre începutul industriei dansului în lume, pe care o leagă indestructibil de Michael: „Colaborarea cu Michael Jackson a însemnat primul pas semnificativ în popularitatea dansului hip-hop. Oamenii au văzut spectacolul şi s-au îndrăgostit – şi nici n-ai cum să nu te îndrăgosteşti de un asemenea stil de dans. Apoi, totul s-a transformat într-o industrie, dar a fost mereu o industrie aparte: una care se bazează pe respect, care preţuieşte şi promovează autenticitatea şi toleranţa. Fără Michael, cred că ar fi trebuit să mai aşteptăm mult până când pasiunea noastră să fie cunoscută“, spune Link, pentru „Weekend Adevărul“.

Astăzi, Link rămâne un misionar. Ţine ateliere de dans şi predă în toată lumea – e unul dintre dansatorii cei mai căutaţi, deopotrivă pentru stilul său, dar şi pentru calităţile de instructor. Înainte de a-i învăţa pe cursanţi mişcări de bază sau coregrafii ample, Link îi învaţă pe viitorii dansatori ceva mai serios: istorie, respect, importanţa mediului din care provenim, toleranţă, încredere. Un fel de cursuri de dezvoltare personală. În România, vine aproape anual, chemat de trupa de dans Frontline Crew.

Oana Neagu, una dintre cele mai bune dansatoare din România, spune că Link a fost cea mai mare inspiraţie din cariera ei. Şi nu e puţin lucru: Oana dansează de vreo 15 ani, a câştigat concursuri din Călăraşi până în Las Vegas şi este una dintre cele mai căutate instructoare din România.

Totul a pornit de la link

Trupa Oanei, Frontline Crew, e un fel de rezistenţă activă în faţa dansurilor comercializate sub denumiri precum „streetdance“, în chiloţi şi-n sutiene cu paiete. Ei bine, totul a pornit de la Link.

„Am învăţat să dansez de la el într-o săptămână cât învăţasem în toţi anii dinainte. E, probabil, cel mai bun dansator de pe planetă. Când l-am cunoscut, stătea de vorbă cu fiecare cursant în parte, povestea din experienţele lui, vorbea despre cum trupa lui a schimbat faţa videoclipurilor şi show-urilor artiştilor din anii ’90: Michael Jackson, Mariah Carey, Will Smith etc. Link ne-a inspirat să continuăm să dansăm şi să credem în asta, ne-a demonstrat că dansul e meseria care dă o şansă oricui. Dacă eşti bun, nu va mai conta ţara de unde vii, cum arăţi, culoarea pielii sau situaţia financiară. Henry Link şi încă o mână de dansatori de renume au ajutat România să evolueze în domeniul ăsta mai mult decât ne dăm seama acum, sunt sigură de asta“, spune Oana Neagu. Şi probabil că asta e urma cea mai adâncă lăsată de Michael Jackson în România: plăcerea pentru dans. (Laurenţiu Ungureanu)

Acest text a fost publicat în „Weekend Adevărul“.