VIDEO Jurassic Park-ul muzicii româneşti

„Romanţă fără ecou“, „Atât de fragedă“, „Andrii Popa“, „La fereastra ta“ sau „Fata din vis“ sunt melodii din „preistoria“ mişcării muzicale româneşti. Românii „au respirat“ muzică atunci când televiziunea ajunsese la numai două ore pe zi. Un altfel de „televizor muzical“ se producea la spectacole, petreceri şi tabere studenţeşti.

Memoria afectivă a românilor a păstrat melodiile ce evocă anii '70, ai „ceaiurilor dansante", la care tinerii băftoşi sau cei cu pile purtau jeanşi „cauciucaţi".

Cine îşi aminteşte de perioada cenuşie a TV-ului sub comunism nu a uitat nici vârsta de aur a radioului. Anii în care radioul era mai puternic decât televiziunea au dat cântece ce au fost integrate în viaţa de zi cu zi a românului mediu. Asimilate cu o zestre culturală transmisă peste decenii, ele reconstituie perioada ce se poate numi, nostalgic, „Jurassic Park‑ul muzicii româneşti".

„Filings! Sunt Vasile Fiiiilings"

Cine a vibrat la „Romanţă fără ecou" (cunoscută datorită primului vers, „Iubire bibelou de porţelan") a trupei  Mondial (înfiinţată în 1966), a ascultat cu aceeaşi emoţie şi „Primăvara" sau „Atât de fragedă". „Eram la zi cu toate informaţiile de pe piaţa străină muzicală. Aveam prieteni care ne trimiteau ultimele discuri ale Beatleşilor, de exemplu. Evident, ne inspirau", îşi aminteşte Mihai (Mişu) Cernea, care a cântat în Mondial şi ulterior în formaţia Sfinx.

„Trupe precum Roşu şi Negru, a lui Liviu Tudan, şi Olimpic repetau la Casa de Cultură a Studenţilor. Casa Studenţilor a avut un rol important în mişcarea muzicală din România, prin Bontaş, preşedintele centrului universitar Bucureşti, şi prin Nicu Ceauşescu. Nu au putut sprijini făţiş muzica, dar au făcut-o discret, cât să nu deranjeze. Ce nu trecea de televiziune, se difuza la radio, la emisiunile lui Titus Andrei, şi ce nu trecea de radio, se cânta în concerte. Fiecare casă de cultură avea câte două concerte pe săptămână. Efectiv se trăia şi respira muzică! Când nu au mai avut decât două ore de televizor, românii şi-au făcut propriul «televizor muzical». S-a creat enorm în acea perioadă", îşi aminteşte Mişu Cernea.

O singură dată a simţit Mişu Cernea cenzura, în varianta „soft". „Eram în turneau pe litoral, când a venit un primar de la Mamaia să ne interzică să mai cântăm în engleză: Puteţi cânta muzică străină, dar pe versuri româneşti! Cum noi abordam şi melodii străine, am adaptat în română melodia «Feelings». «Filings! Sunt Vasile Fiiiilings», cântam, iar publicul se tăvălea de râs şi aplauda. Efectul a fost contrar şi ne-au lăsat să cântăm ce am vrut noi", declară Cernea.

Muzica longevivei formaţii Phoenix, a însemnat un protest difuz, „din care fiecare înţelegea ce voia", spune so­lis­tul Nicu Covaci, cel care se consideră el însuşi „un dinozaur muzical". Melodii precum „Andrii Popa" şi „Canarul", au rămas peste ani şi sunt fredonate la unison, şi astăzi, în concertele trupei.

"Casa Studenţilor a avut un rol important în mişcarea muzicală din România, prin Bontaş, preşedintele centrului universitar Bucureşti, şi prin Nicu Ceauşescu."
Mişu Cernea
baterist Sfinx

România, împărţită între „Ei" şi „Noi"

În anii comunismului, în toată Europa de Est se practica „sportul cu şopârla" (aluzii la sistemul comunist), iar artiştii erau tare mândri când strecurau câte una. „Acel canar închis în colivie care visa la libertate, despre care cântam, era o aluzie la gratiile lagărului comunist. În acei ani se compuneau melodii, nu se făceau aranjamente muzicale, era o şcoală de compoziţie extraordinară, iar textele erau pline de şopârliţe", evocă perioada de restricţii Nicu Covaci, liderul Phoenix.

Nicu Covaci, un „dinozaur“  care încă mai cântă

Când s-a întors Ceauşescu din vizita din Coreea de Nord, în 1971, a dat o lege prin care arta trebuia să se inspire din folclor. Trupei Mondial i-a fost întrerupt brusc turneul. „Noi ne-am retras în folclorul precreştin şi am ieşit cu «Cei ce ne-au dat nume». Lumea a fost şocată. Apoi am abordat teme haiduceşti, încărcate cu atâtea mesaje câte îşi dorea fiecare", spune Covaci care susţine că îi învăţa pe oameni „să spună «nu», să ţină dreaptă şira spinării".

Phoenix umplea stadioanele şi vindeau bilete de 500.000 de lei pe seară. „Vă daţi seama ce însemna pe vremea aceea? Noi luam 10%, adică 50.000 de lei, bani care se împărţeau la cinci, câţi eram. Şi cum funcţiona acea faimoasă Lege 18, a veniturilor ilicite, nu puteam decât să-i schimbăm în valută „la negru" şi să cumpărăm echipamente (aveam cele mai bune  echipamente de sunet din România), aduse direct de la Londra", povesteşte artistul.

Pentru o sută de mărci se făceau şapte ani de puşcărie, dar Covaci schimba dolari şi mărci cu zecile de mii... „Au încercat să mă prindă, au venit direct cu «Ştim că aţi cumpărat echipamentele cu devize» (valută - n.r.)... Eu nu, că le‑am primit cadou. Spuneţi-mi cine v-a dat informaţia, că eu îl mănânc cu pantofi cu tot, am plusat eu", îşi aminteşte Covaci. În 1974, ministrul Culturii a trimis telegrame în ţară ca Phoenix să fie interzisă.

„Cu toate astea, impresarii se băteau pe noi. Aveam bani, dar trăiam cu teamă. Muzica acelor ani era o aspiraţie spre libertate, din cele peste 300 de melodii ale noastre, nu ştiu dacă sunt trei de dragoste. Muzica noastră împărţise ţara în «Noi» şi «Ei»".

„Fata din vis", hitul studenţilor

La Sala Palatului sau la casele de cultură judeţene, la petreceri studenţeşti sau la focuri de tabără se cântau hiturile vremii. „Domnişoară", interpretată de Marian Nistor-cel-cu-bentiţă-pe-frunte (formaţia Savoy), a făcut să suspine multe fete, la fel ca „Puştoaica" cea cu „sânge de viperă" a lui Ovidiu Haidu, din Cenaclul Flacăra.

„Copaci fără pădure" a Tatianei Stepa (foto), „La o cană cu vin" cântată de grupul feminin Partaj, cu celebrele acorduri „Aseară te-am aşteptaaaaat/ Şi n-ai veniiiiiiit" sunt „strămoşii" melodiilor studenţeşti optzeciste „La fereastra ta" (Semnal M), „Fata din vis" şi „Mi-e tare dor de tine" (Compact).