Tudor Chirilă: „În societatea noastră, copiii sunt bătuţi, umiliţi, însămânţaţi cu frici“
0
Actorul şi cântăreţul Tudor Chirilă (45 de ani) a scris un text amplu pe blogul său despre importanţa copilului în societatea românească, criticând în acelaşi timp sistemul de educaţie, despre care spune că le îngrădeşte copiilor creativitatea şi independenţa.
Tudor Chirilă a scris, într-un text publicat pe blogul său, despre importanţa copilului în societate, în contextul zilei de 1 iunie. Artistul e de părere că şi de data asta, „marketingul a funcţionat“ şi „toată lumea a mimat vesel importanţa copilului în societatea noastră“, când, de fapt, lucrurile stau cu totul diferit.
Cântăreţul e de părere că statul român nu acordă importanţa cuvenită copilului şi critică sistemul de educaţie. El oferă drept exemplu de urmat sistemul educaţional din ţările nordice pentru faptul că este bazat pe „importanţa creşterii unor copii cu adevărat independenţi, creativi şi conştienţi, de la vârste timpurii, de impactul lor în societate“.
„Nu, copilul nu este în centrul societăţii noastre. Nu este nici măcar în centrul sistemului nostru de educaţie. Copilul nu este important în România şi asta se reflectă în momentul de faţă“, a scris Chirilă.
Artistul a continuat prin a sublinia faptul că în România, potrivit studiilor de specialitate, părinţii preferă să-şi crească copiii într-o manieră autoritară. „În societatea românească, copiii sunt bătuţi, umiliţi şi agresaţi verbal, însămânţaţi cu frici pentru a fi controlaţi mai uşor“, scrie el.
„Unde suntem noi? Cum ne creştem copiii? De câte ori ne punem întrebarea asta? Dacă te uiţi pe studii răspunsul ar fi că nu prea ne punem genul ăsta de întrebări. Un studiu din 2017 al Fundaţiei World Vision România care analizează tipologii de părinţi în raport cu copiii lor e de-a dreptul înfricoşător: doar 1 din 10 (9%) părinţi români nu şi-ar lovi niciodată copilul; atitudinea violentă faţă de copii se regăseşte portretizată în 7 tipologii distincte de părinţi care justifică violenţa în moduri diferite - 1 din 2 părinţi (51%) cred că lovirea este pentru binele copilului; 1 din 10 (10%) consideră că lovirea apare din cauza copilului; 8% ar lovi copiii dar nu ar vrea ca acest lucru să se afle; 8% invocă motivaţii religioase; 6% lovesc copiii gratuit, fără motiv; 5% afirmă că ar lovi copilul pentru că toată lumea face la fel; 3% se simt foarte vinovaţi după ce lovesc. Nu era nevoie de studiul ăsta ca să putem afirma că autoritarismul (în toate formele lui, chiar şi cele extreme) este politica preferată de majoritatea părinţilor români. Sigur, într-o ţară în care psihologul e confundat adesea cu psihiatrul e posibil şi chiar probabil ca părinţii să nu fie la curent cu descoperirile din ultimele zeci de ani în domeniul psihologiei pediatrice. Apoi, e foarte greu să lupţi cu o moştenire culturală sedimentată în sute de ani, mai ales dacă ai trecut printr-o perioadă profund dezumanizantă, cum a fost comunismul românesc“, a scris cântăreţul.
„În societatea românească copiii sunt bătuţi. Sunt umiliţi. Agresaţi verbal. Zilnic şi nu o dată. Sunt însămânţaţi cu frici pentru a fi controlaţi mai uşor (dacă nu eşti cuminte vine stewardesa şi îţi face injecţie), creativitatea este reprimată constant căci li se refuză mai tot ce încearcă şi asta doar pentru confortul părinţilor (nu desena pe perete, nu umbla cu sticlele alea, nu ţipa că x,y,z, n-ai voie cu ulei, făină, ciocan, stropitoare, şerveţele umede, nu alerga, nu vorbi urât, nu te închide în baie, nu ieşi din cameră, nu da muzica tare, nu mai freca întrerupătorul, stai frumos la masă, nu mai pune atâtea întrebări şi în continuare puteţi completa cu mii de exemple, sunt convins). În societatea românească copiii cresc fără părinţi (nu toată lumea care munceşte afară îşi poate lua copiii) sau în instituţii de stat unde abuzul asupra lor îmbracă cele mai variate forme. Noi trăim în societatea lui «faci aşa pentru că aşa am zis eu», suprema formă de închidere a unei conversaţii în care logica adultă se declară învinsă, dar nu acceptă să piardă“, a continuat el.
Chirilă cconsideră sistemul de educaţie „învechit, apăsător, frustrant“ şi care obligă copiii să înveţe „pe de rost“ toate informaţiile: „La nivel declarativ toţi părinţii vor să crească copii fericiţi, independenţi, creativi şi empatici. Doar că pentru asta e nevoie de o resetare totală a modului autoritar de creştere a copiiilor, altul decât ăla în care strategia e pedeapsa cu declinările ei sau diverse forme de coerciţie. Nu există părinte să nu se plângă de sistemul nostru de educaţie. Pe oricine întrebi este deranjat că sistemul nu contribuie la dezvoltarea independenţei copiiilor, nu le stimulează gândirea critică, abilităţile emoţionale sau cele de relaţionare, nu integrează aspectele practice ale vieţii, nu formează reflexe empatice, ca să nu mai vorbim de filosofia comunitară sau educaţia civică. Sistemul este învechit, apăsător, frustrant, copiii îngurgitează informaţie nefolositoare, învaţă pe de rost şi termină liceul incapabili să-şi formeze o viziune proprie asupra lumii şi drumului lor în viaţă“.
Artistul atrage atenţia aupra faptului că atât timp cât modelul de parenting nu se va schimba, nici şcoala nu va fi vreodată altfel.
„Dar oare sistemul de educaţie românesc nu este după chipul şi asemănarea majorităţii părinţilor? Oare profesorii nu împlinesc aşteptările părinţilor? Sau, dacă la rândul lor sunt părinţi autoritari, de ce ar adopta o altă strategie de învăţare/predare, din moment ce ei sunt mulţumiţi cu ideea de subordonare a copilului? Oare nu este normal ca profesorul şi sistemul să compună reflexia comportamentului şi aşteptărilor părinţilor? (...). Când autoritatea fundamentează un model de parenting, şcoala nu va fi niciodată altfel. Copiii noştri nu au nimic de spus în ceea ce priveşte viaţa lor, alegerile lor. În societăţile avansate este exact invers (…). Şi la noi există o unitate de viziune în fapt, chiar dacă la nivel declarativ părinţii se delimitează de sistem: autoritatea. Părinţi autoritari, profesori autoritari, sistem autoritar. Culmea că, la rândul lor, profesorii se subordonează docil altei autorităţi, una kafkiană de data asta: ministerul. Nu spun că nu există excepţii, dar majoritatea profesorilor bifează performanţa pe hârtie, nicidecum s-o demonstreze prin copiii pe care se presupune că-i formează. Contează mai mult să completăm documente decât să arătăm copii cu aptitudini socio-emoţionale înalte. Pe de rost Luceafărul şi e bine. Un număr de ore bifate şi e bine. Inspectoratele au nevoie de dosare cu şină care să ateste calitatea actului educaţional. Monstrul birocratic trebuie hrănit şi profesorii se conformează. Părinţii la fel. Iar copiii ajung să se plimbe pe marginea acestui sistem - singuri, abătuţi şi înfricoşaţi de lumea pe care nu le-o explică nimeni cu dragoste şi răbdare“, a scris Chirilă.
Artistul a menţionat că va lansa în curând o piesă despre copii şi concluzionează că sistemul va fi întotdeauna după chipul şi asemănarea omului, tocmai de aceea reforma mult aşteptată din educaţie „nu poate începe decât cu noi“.
Se încarcă comentariile...
