Toni Grecu, umorist, liderul grupului Divertis: „În comunism, cenzura ne-a făcut servicii colosale“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Toni Grecu (55 de ani) vorbeşte despre minunaţii ani ai copilăriei şi ai tinereţii petrecute în Iaşi, unde şi-a început cariera de umorist şi unde şi-a găsit sursele de inspiraţie pentru spectacolele pe care le pune în scenă de peste trei decenii.

În România postdecembristă, numele lui Toni Grecu a devenit unul dintre sinonimele pentru voie bună, umor asumat şi satiră politică. Şi e lesne de înţeles de ce. Scenetele, melodiile şi ironiile grupului Divertis au rămas bine întipărite în memoria colectivă. Au reprezentat doza necesară de haz de necaz, fără de care anii pestriţi ai tranziţiei româneşti ar fi fost mai serbezi şi mai greu de suportat. Toni Grecu ştie toate lucrurile acestea şi este liniştit. Vreme de trei decenii a reuşit să înfrângă sisteme viciate, corupte ori incompetente şi să le expună erorile. Fără perdea. Însă Toni Grecu este mai mult decât un artist cu umor: cu înţelepciunea pesimistului, radiografiază evoluţiile politice şi sociale prin care a trecut. Fără sentimente negative, fără patimă, cu un aer mai sobru decât cel cu care ne-a obişnuit.

„Weekend Adevărul“: V-aţi născut şi v-aţi format la Iaşi. Cum aţi copilărit acolo?

Toni Grecu: Locuiam într-un cartier de case, un fel de semi-mahala, pentru că era o mahala spre centrul oraşului, cum e Dallasul, dacă vreţi – mi-am permis să fac această comparaţie. (râde) Era un cartier sărac, cu oameni simpli, muncitori şi gospodari. Aveam foarte mulţi prieteni cu care organizam tot felul de jocuri. Făceam multe trăsnăi, eram un copil năstruşnic, aş zice chiar obraznic.

Minunata lume a Iaşilor

Care erau jocurile preferate în copilărie?

Ne împărţeam în grupuri şi ne băteam cu arcuri cu săgeţi, cu săbii din lemn şi scuturi. Aveam şi cărucioare cu rulmenţi care erau, de fapt, vehicule spaţiale. Întruchipam tot felul de eroi. Ţin minte că ne plăcea să îl imităm pe Robin Hood. Apoi, ne inspirau personajele din „Planeta giganţilor“ sau „Pierduţi în spaţiu“. Aveam tot felul de surse de inspiraţie pe care le coboram din serialele de televiziune în stradă, cu mijloacele noastre copilăreşti. Ne creşteam unii pe alţii. Ştiţi cu ce semăna atmosfera? Aţi văzut filmul „Pistruiatul“?

Da, c-un puşti aventurier...

Aproximativ pe acolo se situa spiritul nostru. Eram amestecaţi români cu ţigani, oameni simpli cu oameni mai înstăriţi, bătrâni cu tineri. O lume foarte pestriţă şi foarte veselă. Nu am mai întâlnit aşa o veselie şi detaşare de problemele grave ca-n perioada aceea. Bineînţeles, aşa înţelegeam eu lucrurile, copil fiind. Multe personaje pe care le-am mai creionat prin emisiunile de divertisment sunt inspirate de acolo, de pe stradă şi din cartier.

Cu ce se ocupau părinţii? Aţi avut conflicte cu regimul?

Mama a fost casnică, a avut grijă de mine şi de fratele meu. Tata a lucrat la o întreprindere agricolă de stat ca tehnician energetician. Noi luam contact cu comunismul de două ori pe an: de 23 august şi de 1 mai. Atunci ne duceau părinţii la manifestaţii, ne purtau pe umeri şi noi ţineam baloane roşii în mâini. După aceea, mâncam mici, în Parcul Copou.

„Beam Pepsi printr-o gaură în capac“

Aţi dus un trai obişnuit, simplu.

Viaţa noastră era foarte sărăcăcioasă şi nu aveam nicio posibilitate de informare, nu ştiam nimic despre ce se întâmpla în lume. Eram izolaţi, trăiam într-o cutie neagră. De pildă, eu am băut Coca Cola după Revoluţie, la 30 de ani.

Dar Pepsi?

Pepsi era. Atunci când se ducea tatăl meu în delegaţie la Bucureşti şi se întorcea spre Iaşi, cumpăra de la vagonul restaurant sticle de Pepsi, banane şi portocale. Dar ce era interesant? Când aveam câte-o sticlă de suc, ca să prelungim gustul, nu o decapsam să bem fie din sticlă, fie din pahar. Făceam o gaură cu un cui prin tabla de la capac şi sugeam cu picătura. Ne ţinea sucul ăla câte două ore! (râde) Asta era pentru noi o pasiune: ne cumpăram suc şi îngheţată, pe care, la final, o mâncam cu tot cu hârtie. Băgam hârtia în gură şi sugeam ambalajul până când rămânea fibra. Şi nu regret nimic din tot ce s-a întâmplat, pentru că era o societate sănătoasă, gândea corect şi avea principii bune. Dacă greşeai, luai bătaie sau erai pus la colţ, erai pedepsit.

Ion Creangă este idolul meu. Îl consider cel mai liber şi mai hâtru spirit din literatura română. Şi mai umoristic.

Vă pedepseau părinţii? Le dădeaţi motive?

image

Aşa, după nevoi. Ca atunci când dărâmi o magazie sau rişti să dai foc la casa vecinului. Că dacă eşti Robin Hood, poţi face şi lucruri de-astea. Supereroii pot orice. (râde) Spartul geamului cu mingile era la ordinea zilei. La fel şi furatul fructelor de prin copacii vecinilor.

Ca-n amintirile lui Creangă.

Într-adevăr, e o apropiere mare între Nică al lui Ştefan a Petrii şi gaşca lui de copii şi ce trăiam noi. Dacă tot aţi adus vorba, să ştiţi că Ion Creangă este idolul meu. Îl consider cel mai liber şi mai hâtru spirit din literatura română. Şi mai umoristic. E greu de depăşit Creangă. Nu mă refer numai la poveştile şi la amintirile pe care le studiază copiii, ci la toată opera lui. Inclusiv cea care este considerată pentru adulţi. Aia e mult mai mult decât atât, e literatură pură. Şi nu o spun eu, ci criticii mari.

Un mare regret

Apropo de literatură şi studii, la şcoală cum vă descurcaţi?

Eram bun, mi-a plăcut şcoala. Mă descurcam la toate materiile, deşi nu pot spune că am avut un obiect preferat. Evident, cu excepţia sportului, care-mi plăcea pentru că se chiulea, nu de altceva. În timpul ăla mergeam prin parcuri, pentru că nu băga nimeni în seamă asta. E, sport, mare lucru!

Eu mâncam pâine cu zahăr, că nu ştiam că nu e sănătos să mănânci un kilogram de zahăr pe zi.

Nu aţi jucat vreun sport anume.

Ba au fost două tentative grozave! O săptămână de gimnastică şi trei zile de scrimă. Deci mult. (râde) Am încercat, nu s-a lipit! În rest, joacă freestyle: fotbal pe macadam, aruncatul cu pietre după porumbei, făcutul pocnitorilor de Anul Nou şi dărâmatul pereţilor la clădirile expuse spre stradă. Sport de-adevăratelea nu am făcut şi acesta este unul din marile mele regrete. Am aflat destul de târziu că îţi modelează corpul şi mintea. M-am apucat de sport după 25 de ani. Nouă nu ne spunea nimeni ce e bine şi ce e rău. Eu mâncam pâine cu zahăr, că nu ştiam că nu e sănătos să mănânci un kilogram de zahăr pe zi.

Cu catedra pe fereastră

În liceu v-aţi mai cuminţit? Sau eraţi tot ghiduş, le făceaţi glume profesorilor?

La „Costache Negruzzi“ – un liceu dur, cu profesori foarte aspri, unde elevii erau pregătiţi cu multă conştiinciozitate, de unde nu se punea problema să nu intri la facultate – am avut o clasă excepţională de năzdrăvani. Cu mult umor, cu multe glume! Am avut o dirigintă, profesoară de limbă română, o femeie la locul ei, dar destul de aspră. Dacă făceam o prostie gravă – şi făceam!, de pildă, am avut o tentativă să aruncăm catedra pe geam de la etajul unul, în capul trecătorilor de pe trotuar – ne scădea notele la purtare. Şi ne tundea zero. Asta era una dintre pedepsele cele mai dure, te făceai de râs în toată şcoala, că se ştia de ce este un elev tuns zero.

Şi fetele erau la fel de poznaşe?

Nu. Fetele mai rămâneau gravide şi erau exmatriculate direct. Erau, efectiv, arătate cu degetul: „Uitaţi, această elevă, această nemernică a rămas gravidă! Faci de râs liceul! Exmatriculare!“. Am avut prelucrări de genul acesta cu toţi elevii de clasa a IX-a. Ţin minte că ne-au adunat şi ne-au arătat patru sau cinci elevi. Eram după o practică agricolă în localitatea Strunga, unde trebuia să culegem mere, prune, porumb şi sfeclă. Eram organizaţi pe produse – bine, mai mult paguba decât munca. Dar seara, erau nişte super petreceri care s-au terminat şi cu mici beţii. Asta e, la vârsta aia se întâmplă tot felul de lucruri. A fost scandal: „Cine e nenorocitul care a adus magnetofonul? Care-s fetele care au dansat?“. I-au exmatriculat cinci zile.

Erau alte reguli, era o altfel de abordare.

Acum nu s-ar mai putea întâmpla aşa ceva. Acum ar fi exmatriculaţi profesorii care ar îndrăzni să-i zică vreunui elev: „Da’ de ce ţi-ai făcut tatuaj cu dragon pe gât?“. „Serios? Matale mă întrebi pe mine? Da’ nu ţi-e ruşine? Vezi că mă timorez? Vezi? Pleacă din faţa mea, ieşi afară din şcoală!“ (râde).

image

  Ipostază din sceneta „La restaurant“, scrisă de Toni Grecu şi Doru Antonesi;

  Foto: Facebook Cristian Greţcu

 „Am constatat că sunt inginer degeaba“

Aţi declarat, la un moment dat, că „la Bacău a început viaţa cu adevărat“. Ce înseamnă asta?

E simplu de explicat. După ce ai fost student, după ce ai făcut sute de spectacole, după ce ai sute de prieteni, se termină facultatea, se termină un capitol. Şi te trezeşti într-un oraş în care nu cunoşti pe nimeni şi lucrezi într-un post mascat la telefoane la Poşta din Comăneşti. Mai mult, locuieşti singur, chiar de Crăciun, într-un cămin gol, cu patru etaje. E deprimant, nu?

Aţi fost repartizat obligatoriu la Bacău. Aţi stat mult acolo?

Da, am fost nevoit să merg. Dar s-au mişcat ai mei şi nu am stat decât şase luni. În vara următoare am venit în Bucureşti, unde am început să lucrez la Fabrica de Calculatoare Electronice Felix. Am rămas la fabrică până după Revoluţie, când a dispărut şi eu am constatat că sunt inginer degeaba. În clipa când floarea industriei de calculatoare din România s-a transformat în cenuşă, speram că va reînvia ca pasărea Phoenix, dar nu a fost să fie. Până atunci lucrasem în paralel, şi inginer, şi artist. Atunci am hotărât că s-a terminat, m-am orientat spre ceea ce fac şi acum. Artist liber profesio­nist, fără niciun contract cu statul român din 1993 şi sunt mândru de asta.

 

<strong>„Am înfiinţat grupul Divertis ca să facem glume despre regim“</strong>

image

Aţi urmat o facultate cu profil real, Electronică şi Telecomunicaţii. Cum s-a produs legătura cu grupurile de umor?

Am făcut o facultate grea şi foarte serioasă. Ţin minte că ultima medie de intrare a fost peste 9. În anul în care am terminat eu, tocmai se desfiinţa anul V la liceele industriale şi au dat examen de admitere clasa a XII-a de la liceele teoretice şi clasele a XII-a şi a XIII-a de la liceele industriale. Concurenţa a fost foarte mare. Am avut şansa să fiu coleg cu nişte oameni deosebiţi. Un an de studiu minunat! Am început să organizăm numeroase activităţi extraprofesionale: spectacole, muzică, teatru. Am intrat în cenacluri la Casa de Cultură a Studenţilor. Am înfiinţat grupul Divertis împreună cu doi colegi de grupă. Ne-am strâns la o masă şi, văzând că râdem mult împreună, am decis să facem un grup.

Un moment de aur din istoria Divertis: grupul se afla într-un turneu la Costineşti, în 2000; Foto: Facebook Cristian Greţcu

Înainte de Divertis, aţi făcut parte din două grupuri de umor celebre atunci, Asterisc şi Ars Amatoria.

Da, Asterisc e prima trupă din care am făcut parte. Era înfiinţată şi condusă de Dan Bacinschi, un foarte mare umorist, care acum locuieşte la Botoşani şi nu mai face umor de ani de zile. E om serios. El m-a prins la început. Cu Asterisc am câştigat premii la festivaluri de teatru. Un premiu la un festival naţional de umor şi un premiu III parcă la un festival de teatru. Era un spectacol scris de Ioan Groşan, care se chema „Şcoala ludică“. „Prin trei canale, şase poduri,/ un gang murdar şi-o pasarelă/ am alergat bezmet la tine/să-ţi pot cuprinde mâna belă/Ah, prinţesă, în noaptea asta/Vină să pluteşti pe ape/Eu să scap din mână spada/Iar gondola să se crape“. 

În Ars Amatoria aţi colaborat cu Emil Hurezeanu?

El terminase deja. Am fost cu Ioan Groşan şi cei mai mici decât Hurezeanu. Dar Emil Hurezeanu a fost unul dintre animatorii şi fondatorii Ars Amatoria. Acolo mai era Ioan Buduca, Radu G. Ţeposu, George Ţâra. Ei, toţi, sunt sau au fost oameni de litere, scriitori şi critici literari.

Ne-am strâns la o masă şi, văzând că râdem mult împreună, am decis să facem un grup.

Cum a deschis ochii Toni Grecu

Cum v-a venit ideea de a forma un grup propriu de umor?

La universitate, era o gazetă de perete, unde se puneau articole foarte interesante, scrise cu mult talent. Unul dintre cele mai mari scopuri ale noastre era să facem aluzii răutăcioase la adresa politicii comuniste care ne agasa. În anii ’80 se trăia foarte greu, lipsurile materiale erau atât de mari încât nu se mai putea trăi. Nu aveai căldură, curent electric, apă caldă, studenţii trăiau în cămine foarte greu. La gazetă făceam diverse glume, fără să spunem însă nume proprii. Mediul universitar era un pic mai relaxat, în mod deliberat. Era o supapă prin care se eliberau nişte tensiuni şi nu ieşeau oamenii pe stradă.

Când aţi început să scrieţi?

La o serbare studenţească de sfârşit de an, ca membru al Cenaclului Moldavia, m-am dus acolo să fac glume. Îmi plăcea mie ideea asta. Aşa am intrat în relaţie cu studenţi mai mari, care aveau deja trupe de umor şi care m-au luat în trupele lor şi acolo am deschis ochii şi am văzut cum e pe scenă.

„Cenaclul Flacăra a fost o deziluzie“

Care a fost prima apariţie pe o scenă?

Un spectacol Gaudeamus  în care eu interpretam rolul unui moş foarte bătrân. Eram îmbrăcat cu o haină de blană întoarsă pe dos şi cântam o doină de jale. Era o doină de jale la adresa lucrurilor care ne înconjurau pe toţi, a sărăciei de fapt. Începea aşa: „Moarte, moarte blastaimată/Ce-i cătat la noi la poartă/Omu’ câtu-i de bătrânu/ Tot se duce suschinând a jeli/În urma lui lăsându/Vină, vină şi ne spune/Cum îi drumu’ în cea lume/Drumu-i lung şi noduros/Cin’ s-o dus nu s-o întors“.

Călătoreaţi mult prin ţară cu spectacole.

Multe spectacole! Am avut spectacole în săli de sport, pe stadioane! Nu vă spun, am fost în Cenaclul Flacăra. A fost cea mai dură experienţă artistică pe care am trăit-o vreodată. O nenorocire, un delir! Au fost trei săptămâni în care am descoperit culisele unui fenomen despre care aveam impresia că este foarte luminos şi, de fapt, a fost o mare deziluzie.

image


Premiera scenetei „Hoţii de dude“, în 1985; Foto: Facebook Cristian Greţcu

<strong>„În comunism, cenzura ne-a făcut servicii colosale“</strong>


Ce subiecte aborda Divertis în perioada comunistă? Aveaţi curaj să faceţi o rezistenţă subtilă?

Erau subiecte de natură socială, destul de curajoase. Bine, „curaj“ este un cuvânt complex. Curaj au numai unii oameni, atunci când sunt conştienţi de pericolul care îi paşte. Dacă nu eşti conştient de acest pericol, nu îi mai spui curaj, ci – simplu – inconştienţă. Ei, asta a fost calitatea noastră. O inconştienţă frumoasă, pentru că am avut satisfacţii uluitoare. Oamenii îşi făceau cruce, nu le venea să creadă că, pe o scenă, în faţa unui public, puteau auzi glume – aluzive, e-adevărat – atât de transparente la adresa regimului comunist. Am câştigat premii la toate festivalurile la care am participat.

„Această trusă de scule costă 500 de orice altă monedă“

V-aţi confruntat cu cenzura? Încercaţi să îi fentaţi?

Oho, cenzura! A fost un joc de-a şoarecele şi pisica. Cenzura a reuşit să ne facă nişte serivicii colosale. De ce? Se cerea textul înainte de a urca pe scenă la un festival. Îl citea responsabilul cu propaganda şi zicea: „Păi, ce scrie aici? Cum adică «trusa asta de scule costă 500 de dolari»? Cum să spui cuvântul «dolari»?“. Era interzis. Existau norme care interziceau rostirea anumitor cuvinte în public, printre care orice valută occidentală. Românii nu trebuiau să ştie că există şi altfel de bani. Fac o paranteză: dacă te prindea Miliţia cu un dolar asupra ta, făceai puşcărie ani de zile! Revenind: cenzorul taie cuvântul „dolari“ şi deasupra scrie: „orice altă monedă“, din sistemul blocului comunist, se subînţelegea. Când am urcat pe scenă am spus aşa: „Această trusă de scule costă 500 de orice altă monedă“. Şi colegii mei au jucat tot textul citind indicaţiile de cenzură. S-a rupt sala de râs. Au înţeles. Asta a făcut să câştigăm locul întâi.

Nu s-au supărat că i-aţi luat peste picior?

S-or fi supărat, dar cenzorii ăia nu erau nişte oameni proşti. Erau chiar foarte inteligenţi şi bine pregătiţi. Dar ei aveau un serviciu, în slujba unei instituţii a partidului. Totuşi, oricât ai fi de obedient, dacă ai un pic de umor, nu ai cum să nu râzi.

Curaj au numai unii oameni, atunci când sunt conştienţi de pericolul care îi paşte. Dacă nu eşti conştient de acest pericol, nu îi mai spui curaj, ci – simplu – inconştienţă.

„Unii se taie cu securea, alţii – cu Securitatea“

Înainte, se organizau festivaluri şi spectacole cu public. Existau multe trupe de umor în ţară?

image

Într-adevăr, am făcut mii de spectacole în România. A fost o perioadă foarte frumoasă, pentru mine e un lucru irepetabil şi o mândrie ce am făcut cu Divertis. Din anul 2000 am renunţat, pentru că am început să facem televiziune în mod coerent, săptămânal. Nu am mai avut timp. Înainte de ’89 erau foarte multe trupe şi foarte bune. Era grupul Vouă, Vacanţa Mare, Opt fără cârmaci la Iaşi, Proparodia la Craiova, brigăzile Dreptului şi ale ASE-ului la Bucureşti, trupa Energeticii tot la Bucureşti, Seringa la Iaşi. Toţi, foarte duri. Veneau cu glume de tipul: „Unii se taie cu securea, alţii – cu Securitatea“. S-a spus asta în 1983, în timpul festivalului studenţesc, de s-a prăbuşit sala.

Nu au fost luaţi la întrebări?

Ei, nu. Nu veneau la studenţi să îi ridice să îi bage în dubă. Nu se făcea. Dar pe şefi i-a înnebunit, au dat ăia cu subsemnatul cu veioza între ochi cu săptămânile.

Dumnevoastră aţi avut probleme cu Securitatea?

Nu, slavă Domnului. Am avut alte episoade. Am aflat după Revoluţie că toate spectacolele noastre de la Casa de Cultură a Studenţilor erau înregistrate de Securitate. În 1990, mi-a propus un domn – nu-l mai ţin minte, m-am întâlnit cu el prin Iaşi – dacă nu vreau înregistrările spectacolelor. „Le-aveţi?“, îi spun. „Da. Avem tot!“ Omul trecuse de partea luminoasă.

Poate şi securiştii râdeau câteodată.

Dar chiar râdeau! Toţi râdeau de se rupeau la spectacole, pentru că toţi erau nemulţumiţi de situaţia din ţară.

Aţi fost la CNSAS să vă vedeţi dosarul?

Am fost acum câţiva ani. Am ajuns la ora 16.10, cu cererea în mână. Şi se închisese la ora 16.00. Am zis că ăsta este un semn, că dacă aflu numele unor oameni apropiaţi, colegi, prieteni cu care am mâncat din aceeaşi farfurie, dacă văd că au fost turnători, ce fac eu în clipa aia? Am o silă absolută faţă de turnători şi mi-e frică să aflu că unii dintre foştii mei colaboratori au făcut aşa ceva. Mai bine nu ştiu. Istoria e istorie, ducă-se, nu vreau să mai dezgrop nici amintiri nefericite, nici oameni care, poate, strânşi cu uşa, au semnat un mizerabil de denunţ.
 

image

Foto: David Muntean

 

<strong>„La Revoluţie am pus mâna pe tanc“</strong>


Zilele acestea au fost grele pentru România, încărcate de multă emoţie. Cum se descurcă o emisiune de umor într-o astfel de situaţie?

Adevărul e că şi mintea mea e numai la mitingurile de la Universitate. Le ştiu pe de rost! Am fost foarte încurcaţi în realizarea emisiunii. A fost foarte greu de scris, din cauza faptului că venim după o dramă naţională când nimănui nu îi arde să râdă, dar şi după nişte drame personale ale colegilor noştri care şi-au înmormântat prieteni. Atmosfera a fost foarte dură.

Aţi participat la Revoluţia din 1989? Seamănă spiritul civic de azi cu ce s-a întâmplat atunci?

La Revoluţie am pus mâna pe tanc. Nu m-am urcat pe el pentru că nu aveam cum, deja era plin de oameni când am ajuns eu. A fost o emoţie extraordinară, cea mai mare emoţie socială pe care am trăit-o şi mă bucur că am avut ocazia să asist la un fenomen atât de puternic. Rar i se întâmplă unui om să trăiască o schimbare de regim. O revoluţie e o chestiune absolută.

Aţi participat şi mai târziu, la Mineriadă?

Am fost fără să vreau, eram în Piaţa Universităţii... Dar nu era atât de plăcut cum e acum la demonstraţiile de la Universitate, unde sunt oameni frumoşi, drăguţi, care nu sunt violenţi. Acolo erau două tabere şi care pe care! Dacă aveai ochelari şi barbă trebuia să fii croit cu furtunul, pentru că erai intelectual. Aşa au păţit-o Marian Munteanu şi mulţi alţii ca el. Eu, slavă Domnului, nu am păţit nimic. Am fost în masa de oameni, dar nu am luat toţi bătaie. Că dacă se întâmpla aşa, era chiar o nenorocire şi cine ştie unde era ţara asta acum.

Mă bucur că am avut ocazia să asist la un fenomen atât de puternic. O revoluţie e o chestiune absolută.

Credeţi în reuşita unor astfel de iniţiative, de manifestaţii publice?

Nu pot să vă spun eu ce se va întâmpla în viitor. Dar pot spune un lucru, foarte clar: nu ieşi în Piaţă şi nu porneşti o revoluţie cu gândul pe cine vei pune în locul celui pe care îl doreşti dat jos. Nicăieri nu se face aşa ceva! La revoluţie mergi având în minte şi în suflet un scop şi o dorinţă: să scapi de ceva pe care nu îl mai suporţi. Fie că e o situaţie, un om, un partid, un conducător. În 1989, noi toţi, ăştia care eram pe străzi, ştiam foarte bine ce voiam: „Jos Ceauşescu!“. Pentru că el a atras ca un magnet, toată ura neamului. Cel mai bun mod de a uni un public împotriva cuiva e ura, nu iubirea. Habar nu aveam cine va veni în locul lui, cum va arăta democraţia, ce sunt acelea partide. Acela a fost momentul de graţie şi de geniu al poporului român. Au fost, nu ştiu, 5-10 zile de basm, de incredibil, în care s-au întâmplat drame extraordinare, mulţi oameni au murit. Dar dacă oamenii ăia nu mureau acolo, dacă nu erau crucile acelea de la Universitate, nu era nimic după. Probabil că am fi fost tot nişte oameni supuşi unei dictaturi mai mult sau mai puţin cu faţă umană... Acum modelăm democraţia, începem să o cunoaştem, intrăm în măruntaiele ei şi vrem şi mai bine, şi mai bine. Ce se întâmplă zilele astea e un lucru bun pentru societate pentru că se primenesc lucrurile, se oxigenează, nu mai suntem plictisiţi. Păcatul mare e că punctul de plecare al acestei manifestări e o tragedie.

 

„Sunt un pesimist îngrozitor“

Aţi făcut parte din prima trupă de umor care a apărut la televiziune. Cum a început?

Am început din primul moment, din martie 1990, chiar după Revoluţie. Atunci am deschis un nou capitol în divertismentul de televiziune, în sensul că românii aveau ocazia să vadă un umor bazat pe multă improvizaţie, fără texte scrise, făcut la locul înregistrării cu microfonul în mână, de către nişte oameni pe care nu-i mai văzuseră niciodată. Aveam subiecte multe în perioada aia, demonstraţiile erau la ordinea zilei.

Aţi făcut de la început emisiuni de satiră, de umor asumat?

Da, am făcut mai mult satiră, ca şi acum, cu noii mei colegi. Am făcut şi umor de ficţiune, dar ne-am axat mai mult pe satiră şi pe a ironiza lucrurile care nu sunt în albia lor normală, evenimente, oameni. Scopul e să dăm posibilitatea publicului să râdă de propriul necaz. Hazul de necaz e foarte important, pentru că a ajutat românul să traverseze 45 de ani de comunism spunând bancuri. Acum, bancul, acest lucru atât de simplu, minor, a dispărut. Dar înainte, oamenii se distrau fabulos pentru că erau nişte bancuri extraordinar de bune, de inteligente!

Şi-acum se mai fac bancuri cu diverşi politicieni.

E plin internetul, dar nu mai au hazul de altădată. Se făceau în anii ’90 bancuri cu Ion Iliescu. Eu ştiu două bancuri geniale cu Iliescu. Primul: „Care este diferenţa dintre Iliescu şi Ceauşescu? Ceauşescu era cizmar, Iliescu este şiret“. Altul: „Iliescu s-a dus într-o vizită la ONU, n-avea acces la Casa Albă la preşedintele american, dar s-a întâlnit pe hol cu Bush, care i-a zis: «Domnule preşedinte, îmi pare rău că nu am timp să stau de vorbă, sunt grăbit, dar spuneţi-mi într-un cuvânt cum e situaţia în România». Şi Iliescu zice: «Good». «Şi-n două cuvinte?» «Not good.»“ (râde) Şi-acum e absolut valabil, fără discuţie.

image

Toni Grecu recită elocvent poezii învăţate la începutul carierei; Foto: David Muntean

Crezul politicianului: „Sunt caricaturizat, deci exist“

Ion Iliescu a fost cel mai exploatat personaj de către emisiunile de satiră din ultimii 25 de ani.

Dar el a fost şi un om care-a rezistat la glume, nu s-a manifestat împotrivă. S-au întâlnit cu el colegi de-ai mei şi nu le-a zis decât lucruri de bine. El e un politician versat. De fapt, e unul dintre puţinii politicieni din România. Ne place sau nu, acesta e adevărul. Om blamat şi înjurat ca el nu există. Poate doar Traian Băsescu s-a apropiat puţin. Dar împotriva lui Iliescu s-au făcut demonstraţii colosale şi n-a plecat ca Ponta, a doua zi s-o tundă speriat şi cu musca pe căciulă.

Totuşi, Victor Ponta a fost o sursă bună în perioada recentă.

Aşa este, Victor Ponta a fost cel mai exploatat personaj până acum câteva zile. Nu mai e. Acum nu mai e nimeni! Ştiţi de ce? Pentru că nu mai e nimeni capabil. Numai oamenii care sunt în frunte şi sunt proeminenţi, importanţi devin subiect de glumă, caricaturi şi personaje în emisiunile de comedie politică. Politicienii şterşi, fără talent, confunzi, fără o figură bine definită în mintea populaţiei, nu reprezintă nimic pentru umorişti şi pentru autorii de divertisment politic. Or, politicianul care e caricaturizat trebuie să fie fericit, trebuie să se ducă la biserică, să se închine: „Doamne, ajută-i pe-ăştia să facă cât mai multe glume cu mine, pentru că asta înseamnă că eu exist şi contez“. Dacă un politician nu e băgat în seamă de umorişti înseamnă că e slab. Chestia asta o ştiu foarte bine, deşi ai noştri încă se supără – sunt sigur –, dar în America, dacă un preşedinte nu-şi vede caricatura într-un ziar de mare tiraj intră în panică tot stafful lui, zice că îi scade popularitatea. Despre asta vorbim.

Hazul de necaz e foarte important, pentru că a ajutat românul să traverseze 45 de ani de comunism spunând bancuri. Acum, bancul, acest lucru atât de simplu, minor, a dispărut.

„Starea umorului în România e tulbure“

În perioada de tranziţie s-au pus presiuni asupra dumneavoastră, poate să nu vă mai legaţi de anumite personaje?

Bineînţeles. În 1994, s-a interzis să mai apărem la Televiziunea Română, care atunci era singura televiziune de pe piaţă. Din cauza cenzurii. Dacă nu mă înşel, preşedinte era Răzvan Theodorescu, dar nu-l pot acuza pe el, nu acuz pe nimeni. Aşa era sistemul, aşa s-a decis. Făceam glume anti-FSN, anti-PDSR, ce partide erau atunci. Un an nu am mai avut unde să apărem.

Astăzi, cum aţi caracteriza starea umorului în România?

Tulbure a fost dintotdeauna, niciodată n-a fost limpede. Au mai fost perioade de bogăţie de personaje, dar acum este o perioadă aridă. Cred că ne situăm într-un punct de răscruce şi pentru politică, şi pentru tot ce se inspiră din ea. Schimbările şi demonstraţiile de stradă anunţă un nou capitol. Dacă nu se va întâmpla acest capitol înseamnă că ceva nu funcţionează bine. Dar eu cred că ceva se va schimba. Rămâne de văzut cum. Dar nu pot să continue să nu ia în considerare vocea oamenilor nemulţumiţi, sătui de minciună şi hoţie.

Aşadar, sunteţi un optimist.

Nici vorbă. Eu sunt un pesimist îngrozitor. Optimiştii nu sunt neapărat umorişti. Oamenii care fac umor, în viaţa lor de zi cu zi, nu râd cu gura până la urechi tot timpul. Doar dacă sunt duşi cu capul. E şi-o vorbă, oamenii inteligenţi sunt trişti. Ei captează realitatea prin nişte receptori foarte fini şi nu prea le scapă amănunte. Cu cât receptorii aceştia sunt mai fini, cu atât te cuprinde mai tare tristeţea văzând cât de urât este în jur, de fapt.

image

În ce măsură poate fi umorul educativ?

Se pot promova lucruri bune, adică o critică a tot ceea ce e anormal – vicii, hoţie, prostie, corupţie, toate tarele societăţii. Există şi emisiuni non-educative, în care se face trimitere la chestiuni exclusiv de natură sexuală sau fizică. Dar trebuie să acceptăm că e bine să existe toate formele de exprimare – nu numai umoristică –, să nu fie cenzură. Cenzura mutilează sufletul, nu altceva!

Credeţi că poate fi educat simţul umorului?

Umorul e o chestiune complexă. M-am tot gândit la asta. Este după cum te naşti cu el, nu-l poţi dobândi, îl poţi rafina numai. La vârstele mici, până în 10 ani, e fizic – ca-n filmele cu Stan şi Bran, apoi până în 25 de ani, e hormonal, la fel ca sexul. După 30 de ani, ne creşte nivelul de înţelepciune şi râdem mai puţin, dar mai rafinat. La final, după caz, terminăm cu un zâmbet sau cu o grimasă.

O ediţie în patru zile

Toni Grecu este, alături de echipa sa, la cel de-al doilea sezon al „Superjurnalului“, la Digi24. În fiecare duminică, de la 22.00, echipa „Superjurnalului“ transformă orice ştire proastă într-o glumă bună. „Superjurnal“ este o emisiune de ştiri comentate, opinii, reportaje originale şi interviuri cu personalităţi marcante ale vieţii publice de la noi. Scopul programului este acela de a informa, de a relaxa şi de a distra oamenii, în egală măsură, având ca materie primă actualitatea imediată. O ediţie „Superjurnal“ se scrie, se filmează şi se difuzează în interval de patru zile.

Vedete



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite