„Supernanny“ Irina Petrea: „Familia mea nu este o familie tradiţională românească. Nici nu ar putea fi“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Pedagogul Irina Petrea  „a  crescut“ generaţii întregi de copii FOTO: Kanal D
Pedagogul Irina Petrea „a  crescut“ generaţii întregi de copii FOTO: Kanal D

De la „Supernanny“ la „Cei 7 ani de acasă“, Irina Petrea „a  crescut“, în emisiunile sale, mai multe generaţii de copiii. Modestă, delicată, dar riguroasă şi atentă la detalii, nuanţând şi aprofundând discuţia, Irina Petrea a vorbit despre educaţie, generaţii diferite, familie, dar şi despre mariajul ei atipic.

„National Post“: Ai avut şansă să observi cum au evoluat ultimele generaţii de copii: diferă cei de acum faţă de cei de acum 10-15 ani?

Irina Petrea: Există, categoric, diferenţe între generaţiile de copii. Nu atât de mari între generaţiile apropiate, cum sunt cele de la „Supernanny“  la „Cei 7 ani de acasă“, însă foarte mari între mijlocul anilor ’90 şi prezent. Aceste generaţii sunt „copiii digitali“, foarte inteligenţi şi capabili să se descurce natural în faţa oricărui touchscreen, dar cu ceva mai puţin autocontrol şi răbdare. La ei, totul trebuie să vină instant, altfel nu este bine. De asemenea, este generaţia mall şi generaţia label. Nu vor doar pantofi sport, ci vor anumiţi pantofi de acest gen. Nu vor să îşi facă ziua la restaurant, ci la ACEL restaurat. Uneori, ai impresia că, atunci când îi chemi la masă, îţi vor cere meniul tipărit şi lista de vinuri! Sigur, nu vorbesc de toţi copiii, nu vorbesc de cei foarte săraci, dar majoritatea măcar aspiră la smartphone, tablete, haine de firmă şi mai ştiu eu ce. Mulţi dintre ei au deja agendă de lucru: luni de la 17 înot, marţi între 14.00 şi 16.00 balet, miercuri mergem să facem inhalaţii cu aerosoli, joi avem meditaţii la engleză şi română, vineri, meditaţii la română şi matematică, sâmbătă -  ora de teatru, duminica mergem în mall. Nimic nu mai este nestructurat, uneori nici măcar joaca. Copiii au nevoie de rutină zilnică, dar, în cadrul acestui program zilnic, au nevoie de ore de joacă liberă, nestructurată.

Dar relaţiile dintre părinţi şi copii s-au schimbat mult?

Relaţiile dintre părinţi şi copii nu s-au schimbat foarte mult, în esenţă. În schimb, constat un interes crescând şi o mai mare deschidere din partea părinţilor pentru parenting, consiliere, psihoterapie. Aceasta este bine, în sensul că multe probleme pot fi rezolvate din faşă, cum se spune. De altfel, multe asemenea probleme nici nu au măcar legătură directă cu copiii, ci derivă din problemele părinţilor (personale  şi /sau de cuplu) şi se răsfrâng asupra relaţiei părinte-copil, asupra întregii familii.


Irina, tu eşti aidoma pantofarului care nu are pantofi: te ocupi de copiii altora dar încă nu ai devenit mamă...

Copiii nu vin când vrei, ci când ţi-i dă Dumnezeu.

Având în vedere viaţa ta de familie, foarte atipică, pare de înţeles de ce „barza“ nu s-a hotărât încă să vină la voi: soţul tău este căpitan de vas şi trăieşte în Antibes, iar tu trăieşti în România. Sună ca un scenariu de film...

Soţul meu este căpitan, este neozeelandez si locuieşte în Antibes, una dintre capitalele yachtingului mondial. Ne-am cunoscut în Corfu, într-o vacanţă, ne-am revăzut după trei săptămâni în Atena, apoi, după alte cinci săptămâni, la Bucureşti. Ne-am căsătorit după nouă luni la Bucureşti şi, de atunci, suntem împreună.

Sunteţi împreună, dar nu locuiţi împreună. Total atipic pentru o familie tradiţională românească....

Nu este o familie tradiţională românească, nici nu ar putea fi. Venim din culturi şi tradiţii diferite, avem profesii diferite, dar avem valori comune, obiective comune şi disponibilitate afectivă cât cuprinde. Nu este uşor, avem momente dificile, când depărtarea apasă greu asupra noastră, însă am învăţat să folosim cu maximum de eficienţă timpul pe care îl petrecem împreună pentru a ne consolida intimitatea.

Cât de des vă adunaţi „la cuibul vostru“?

Ne vedem o dată la câteva săptămâni, ori vine el la Bucureşti, ori mă duc eu la Nisa sau pe unde se află cu vasul. „Cuibul nostru“ poate fi orice port din Europa, dar în general, este vorba de destinaţii de vacanţă din Mediterana: Roma, Napoli, Capri, insulele greceşti etc. De asemenea, vorbim mult la telefon, zilnic, pe skype, şi comunicăm aşa cum multe cupluri care îşi împart dormitorul zi de zi nu o mai fac de mult. Este un efort comun şi ne susţinem reciproc.

Relaţia ta specială cu copiii are vreo legătură cu faptul că ai fost cândva profesoară de limba engleză la un liceu în Piatra Neamţ?

Hm, experienţa la catedră a fost ceva special. Am predat engleză nu numai la liceu, ci şi la o şcoală generală din apropiere şi chiar şi la o grădiniţă. O provocare mare a fost trecerea de la o vârstă la alta, de la o oră la alta. Uneori, pe parcursul unei zile lucram cu absolut toate grupele de vârstă! Liceul avea profil industrial, iar elevii erau, majoritatea băieţi. Realizarea cea mai mare a fost să-i fac să gândească şi să interpreteze singuri, prin prisma propriei personalităţi şi viziuni, texte literare grele (Shakespeare, Miller, G.B. Shaw, Hardy, Dickens) şi să-i ajut să se simtă confortabil exprimându-se într-o altă limbă, în pofida inexactităţilor, a ezitărilor şi chiar a greşelilor gramaticale inerente celor care nu practică acest exerciţiu zilnic şi nu beneficiază de „baia lingvistică“.

Deci, dacă privim la liceenii de azi, care sunt în conflict cu sistemul, se poate spune că şi relaţia ta cu elevii a fost una atipică...

Elevii mei m-au susţinut exemplar la inspecţia de grad (pentru examenul de definitivat) şi mi-au oferit o experienţă unică de autocunoaştere, de reflectare şi reinterpretare a propriei mele adolescenţe. I-am respectat, m-au respectat. I-am încurajat, le-am arătat că îmi pasă de ceea ce se întâmplă cu ei, de ceea ce fac la şcoală, de ceea ce primesc de la ore şi mi-au arătat că au înţeles. Unul dintre elevii unei clase de a XI-a chiar m-a întrebat odată de ce îmi pasă atât de mult de ei, când nimănui nu-i părea să îi pese. I-am răspuns că aceea era chiar ocupaţia mea: să îmi pese de elevii în faţa cărora veneam zi de zi. De asemenea, nu am să uit dedicaţia pe care elevii unei clase de a IX-a mi-au scris-o pe prima pagină a unei cărţi oferite cadou de 8 Martie: A rose is beautiful for one day, but you are beautiful for ever! (Un trandafir e frumos doar o zi, dumneavoastră sunteţi frumoasă pentru totdeauna – n.r.). Cred aceasta spune totul despre relaţia mea cu elevii mei.

Ai urmat şi nişte cursuri de psihoterapie. Această experienţă a dat rezultate în emisiunile cu părinţi şi copii, la televiziune?

Orice formare psihoterapeutică îţi deschide orizonturi noi. Este ca şi cum ai avea un instrument care te ajută să explorezi şi să înţelegi mai bine universul interior al psihismului uman. Îţi deschide ochii într-o manieră neaşteptată şi profundă.

O întrebare pe care ţi-ar adresa-o o mulţime de părinţi ocupaţi: Cum putem îmbunătăţi comunicarea cu copiii noştri în condiţiile în care trăim după un program „fast life“?

Viaţa „pe repede înainte“ înseamnă timp foarte puţin pentru familie, copii, prieteni, chiar pentru noi înşine. Ceea ce ştiu este că nu se poate şi repede, şi bine. Cu cât vrem ca un produs să fie mai de calitate, cu atât investim mai mult timp în proiectarea şi realizarea lui, în materiale bune, atenţie la detaliu etc. Când ne grăbim să facem ceva, ne iese, dar  nu prea grozav. Aşa este şi cu această comunicare – nu poţi să stai de vorbă 30 de minute dimineaţa cu copilul tău – când îl zoreşti să se îmbrace şi să mănânce, şi 30 de minute seara, când amândoi sunteţi obosiţi. Şi, oricum, ştim că nici măcar aceste 30 de minute nu sunt, de multe ori, „sudate“, ci fragmentate în 5-10-15 minute. Ca să ai comunicare de calitate, trebuie să ai mai mult timp la dispoziţie, nu doar atât cât îţi este necesar să formulezi solicitări şi întrebări: fă-ţi tema, spală-te pe mâini, ce vrei să mănânci, mâine ai înot, când ai meditaţii la engleză etc. În tot acest vârtej, ai nevoie să îţi iei măcar 15 minute de linişte, în care eşti doar împreună cu copilul tău, absent la telefonul mobil, televizor, internet etc. Dacă ai şi alte preocupări, în acelaşi timp, nu poţi să-i acorzi întreaga ta atenţie şi nici comunicarea nu poate fi grozavă. De asemenea, este important să reţinem că avem nevoie să dialogăm cu copiii, nu să-i interogăm! Asta înseamnă să îi ascultăm, nu să vorbim continuu, să îi lăsăm şi pe ei să ne explice ceva, iar discuţiile să nu se rezume doar la noi.
 

Vedete



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite