"Sunt un maestru al sanselor ratate"

afirma Catalina Buzoianu, inaintea plecarii in Franta

Deopotriva adulata si contestata, regizoarea Catalina Buzoianu a adus si aduce in teatrul romanesc gustul pentru tensiunea explorarilor existentiale, seductia originalitatii si provocarilor expresive, nevoia comunicarii reale in situatii-limita. Profesoara UNACT Catalina Buzoianu a descoperit, cizelat si sustinut talentul autentic al unor tineri regizori, deveniti ei insisi nume de prim-plan ai scenei nationale. Intr-un moment de mare deschidere sufleteasca, a acceptat sa intredeschida, pentru Adevarul, poarta secreta a sufletului ei nelinistit, pasionat, imprevizibil.
- Inundatii catastrofale, cutremure, violente de strada fara precedent - bilant negru pe 2005. Va sperie situatia?
- Ma sperie si mi-e mila pentru copii. Pe mine ce sa ma mai sperie?! Viata mea s-a terminat. Sigur, si mie mi se pare apocaliptic, ca sa zic asa, dar nu pot sa explic lucrurile astea. Eu am trait aceasta experienta o data, pe Mediterana, cu "Vaporul de razboi", in 2001, cand ne-am dus cu un mesaj de pace, de toleranta impotriva xenofobiei si a rasismului. Am fost alertata, de atunci, de ceea ce mi se parea ca fierbe. Am si spus la intoarcere, la o conferinta de presa, dar am fost admonestata ca o nebuna. S-a dovedit insa, imediat, ca acesta era adevarul. A urmat ,11 Septembrie" si toata lumea s-a lamurit ca aveam dreptate.
- Va duceti cumva la Paris sa vedeti cu ochii dv. ce se intampla?
- Calatoria asta in Franta, de fapt la Marsilia, era programata mai de mult. Merg la Marsilia cu spectacolul dupa "Primul om" de Camus, ultimul lui roman, neterminat, gasit asupra sa cand a murit in accidentul de masina. Este vorba despre copilaria lui Camus la Alger. Premiera a avut loc la Paris si am dat doua spectacole chiar in orasul unde el este inmormantat. Acum suntem invitati la Marsilia pentru cinci spectacole. Interpretii sunt Maia Morgenstern, Mircea Rusu, Horatiu Malaele, Filip Hristovschi, doi actori francezi. In Romania, in rolul bunicii o sa joace Olga Tudorache...
- Si nu va e putin teama sa va duceti acolo tocmai acum, cand Franta este inca in flacari?!
- Mi-e foarte teama, fiindca fetita mea locuieste la Paris. Si sunt disperata: are un baietel de un an si trebuie sa nasca alt baietel. Si ea locuieste la periferie. Bine, acolo unde stau ei nu e inca nimic. Dar nu vedeti cu ce repeziciune se raspandeste totul?! Depaseste si granitele Frantei!
- La lansarea noii dv. carti, "Mnemosina, bunica lui Orfeu", faceti dezvaluiri despre ,reteta succesului Catalinei Buzoianu"?!
- Niciodata nu voi da "lectii" si, cu atat mai putin, "retete de succes". Obisnuiesc sa spun ca eu nu invat pe nimeni nimic. Studentii mei sunt foarte mandri de asta. Eu ii ajut sa fie ei insisi. Cat pot. Sigur, ca si asta e o limita...
- Exista totusi, cred, spectatorii dv., reteta dv. de succes, pusa la secret...
- Eu nu cred ca sunt un regizor de succes! Sunt un regizor care am avut mai mult esecuri, decat succese. Sunt, cred, un maestru al sanselor ratate! Asa incat povestesc mai mult despre esecuri. Si nici in aceasta carte nu vorbesc despre succese. Spun cate un cuvant dintr-o cronica - un cuvant care inseamna o lauda -, dar spun tot atat de clar si de fara menajamente momentele in care am fost foarte ranita. Totdeauna, la toate spectacolele, am avut si cronici bune, si cronici proaste. Au fost intotdeauna foarte controversate spectacolele mele! Inseamna ca eu nu cred in succes! Un succes nu e doar efemer, dar si foarte periculos! Intotdeauna am avut acest soc, aceasta lovitura a succesului. De multe ori, un esec s-a dovedit a fi un foarte mare succes in timp, iar un succes, ceva fara durata, efemer...
- Nu este oare aici doar gustul amar al unor cronici nefavorabile, panica starnita de criticile prea dure?!
- Nu, eu nu am nici un fel de panica vizavi de cronici. Si, de multe ori, nici nu citesc cronicile. Nu pentru ca nu m-ar interesa, ci, pur si simplu, fiindca nu vreau sa-mi fac rau.
- Dupa ce cade cortina, ce ramane?
- Un gol. De fapt, nici eu nu stiu ce am scris in aceasta noua carte. Nu sunt scriitoare si nu am scris, cum spun unii, o carte. Este, e adevarat, un mic roman in mijlocul acestei carti, dar si acest roman se integreaza in seria de experiente la care ma refer in aceste pagini. E ca si cum m-am eliberat de niste lucruri pe care le tineam in mine, de niste experiente care nu erau numai amintiri. Erau, uneori, niste socuri foarte puternice... A fost un fel de terapie prin scris.
- Cand mai aveti totusi timp si pentru scris? Unele pagini par foarte elaborate, altele, scrise dintr-o singura suflare.
- Asa si este. Unele sunt comunicari tinute la congrese foarte prestigioase, unde eram obligata sa am un punct de vedere foarte serios, altele sunt un fel de gheizere din inconstient. Amintiri foarte imprevizibile. Nici nu stiu cat, de ce si pana unde merge acest fel de confesiune, fiindca vreau sa fac eu o confesiune. E ca un fel de revelatie. Mi se arata ca trebuie sa spun despre acel lucru.
- Nu aveti, asadar, un timp anume al scrisului?!
- Exista orele din noapte, fiindca, altfel, timp nu am. Acest tip de microromane, daca vreti, sunt scrise pe sistemul dicteului inconstient. Si, de altfel, nici nu raspund foarte mult... nu de autenticitatea sau de seriozitatea lor, ci de faptul ca ar fi opera unui scriitor.
- Definiti regizorul ca fiind "un Don Quijote agatat de bunavoie de aripa morii de vant"?
- Da, fiindca mereu si mereu te intrebi ce ramane din ambitioasa noastra "expunere de principii", din demonstratia de mijloace, pentru care distrugem viata noastra si a celor din jurul nostru, intr-o cavalcada a orgoliilor, fanatismelor ,pana la marginile nebuniei", cum spune unul dintre magicienii scenei - Pirandello. Si vezi ca nu ramane decat o clipa a revelatiei, a certitudinii ca arta noastra nu are decat un singur suveran: momentul sau in timp. Umilinta anonimatului, pe care Ingmar Bergman o invoca atat de exact cand isi imagineaza arta contemporana ca fiind pielea unui sarpe mort, plin de furnici, care da impresia ca merge inainte, pentru ca furnicile se misca. Ramane blazarea celor care ,si-au trait momentul" si-si teoretizeaza experientele. Incapatanarea ambitioasa a celor care continua sa produca, stiind ca nu mai inventeaza nimic nou. Ipocrizia celor care se considera in continuare necesari, desi nimeni nu mai are, de mult, nevoie de ei...
- Mai credeti in viitorul teatrului?
- Eu cred ca daca teatrul gaseste forme de supravietuire si de dialog cu noile forme media are toate sansele sa fie pe mai departe ceea ce este.
- Ati face chiar si un spectacol digital, in pas cu noile provocari expresive?
- Ma intereseaza orice fel de experienta. Totul este in evolutie. Nimic nu poate stagna, nu poate ramane intr-o preistorie a artei.
- Festivalul National de Teatru?
- Festivalul mi s-a parut foarte bun, selectia foarte buna. Eu regret totusi ca nu a fost selectionat spectacolul lui Vlad Masas "Forma lucrurilor", de la Teatrul Act, care mi s-a parut extraordinar. De asemenea, spectacolul ,Tom Dox", al Teodorei Herghelegiu, care mi-a placut foarte mult. Sunt cateva spectacole ale tinerilor care nu au fost selectionate si care meritau cu prisosinta, din plin. Erau chiar mai bune decat unele dintre cele selectionate. In ceea ce ma priveste, de foarte multa vreme nu ma mai prezint in festivaluri si nu ma prezinta nimeni. Lansarea cartii mele in cadrul festivalului a fost realmente o surpriza. Si o premiera neasteptata. Desi am aceasta premiera, cu piesa lui David Hare ,Cum gandeste Amy", la Teatrul Mic. Piesa care este intr-un fel autobiografica. Mai mult pentru Valeria Seciu, decat pentru mine, pentru ca e despre viata unei actrite. E vorba si despre conflictul dintre generatii... Eu nu simt ca ar fi vorba despre un conflict. Dar in piesa asta este vorba de un conflict, de o discutie asupra tuturor formelor de spectacol - formelor media, film tv - si despre critica de teatru si insemnatatea ei. Si mi se pare ca aceasta concluzie la care ajunge autorul David Hare - astazi, cel mai important dramaturg din Anglia - este extrem de exact. Pentru ca viitorul este nu in conflictul, ci in comunicarea dintre generatii. Si finalul care inseamna dincolo de viata, dincolo de suferinta, dincolo de moarte... comunicarea asta face pasii inainte.