Stela Popescu: „Vreau să joc teatru până la sfârşitul zilelor mele!“

Stela Popescu: „Vreau să joc teatru până la sfârşitul zilelor mele!“

Mereu neobosită, Stela Popescu are aceeaşi poftă de viaţă ca la 20 de ani

La 75 de ani, cu harul şi pasiunea nealterate, Stela Popescu se dedică credinţei de-o viaţă, aceea de a aduce râsul pe feţele oamenilor.

Ştiri pe aceeaşi temă

Carte de vizită

- Născută la 21.12.1935, Bălţi, Basarabia
- Absolventă IATC
- A fost căsătorită cu Dan Puican şi Mihai Maximilian
- A jucat în peste 25 de filme
- A susţinut spectacolele în serial „Boema“, celebre prin mesajele anti putere
- A jucat pe scena Teatrului de Comedie (1969-1993)
- Joacă în spectacolele Teatrului de Revistă Constantin Tănase (1963 -1969 şi din 1993 până în prezent)
- A făcut un cuplu memorabil pe scenă cu Ştefan Bănică (1971-1978)
- Din 1978 formează cu Alexandru Arşinel un cuplu umoristic de succes

Zecile de ani petrecuţi pe scena teatrului de revistă ne permit, dacă nu chiar ne obligă, s-o numim „Regina revistei româneşti".

Există vreun moment anume în viaţa dumneavoastră în care, dacă ar fi posibil, v-aţi întoarce şi aţi proceda altfel?

Nu chiar. Eu am fost destul de liniştită în viaţa mea, am avut o viaţă destul de logică, fără excese. Ce îmi reproşez este că am fost leneşă, comodă dintr-un anumit punct de vedere. Nu m-am luptat, am luat lucrurile aşa cum au venit. Nu m-am zbătut pentru nimic. Lumea crede că eu sunt ambiţioasă, dar eu am luat ce mi-a oferit viaţa şi cam atât. Spre exemplu, am fost mereu mai grăsuţă, nu cu mult, doar un surplus de cca. 5 kg şi n-am depus niciodată vreun efort să le dau jos. Dar am avut noroc, norocul mi-a creat viaţa, Dumnezeu de asemenea. Am avut noroc de un soţ foarte bun, de un soţ deştept, care să scrie foarte bine. Am avut şi calitatea de a place oamenilor, adică oamenii au avut nevoie de mine, de energia mea, cum s-ar spune şi toate mi-au venit de-a gata. În plus am fost extrem de serioasă la lucru, extrem de disciplinată, nu am întârziat niciodată la muncă. Nu m-am zbătut pentru un repertoriu de categoria zero, asta-mi reproşez! Eu am mers pe partea mai uşoară pentru mine, am acceptat să fac teatru de revistă, dar să ştii că sunt actori mari care nu pot face asta, nu se pot acomoda, se sperie. Pare uşor, dar puţini pot face faţă nebuniei teatrului de revistă.

Când aţi descoperit scena şi aprecierea publicului?

Înainte de a intra la facultate. Prima dată am picat cu brio, eram o fată mai grăsuţă, eram prost pieptănată, de la ţară, poate nici nu eram atât de pregătită... nu ştiu, cert este că am căzut. Apoi am intrat într-un ansamblu care făcea teatru de armată, pentru grăniceri, unde m-am pregătit temeinic. Doi ani am jucat pe toate graniţele României. Apoi am intrat la Institut. Am trăit într-un oraş în care teatrul era foarte bun, într-o efervescenţă extraordinară, cu actori şi regizori foarte buni, la Braşov. Mergeam des la spectacole încă din liceu şi aşa m-am îndrăgostit de teatru. Vali Voiculescu, Marius Pepino, actori foarte buni, în concurenţă cu teatrul din Sibiu unde, de asemenea, trupa era fantastică. Ambianţa din oraşul meu, deci, m-a setat pentru scenă.


Astăzi jucaţi la teatru, scrieţi pentru o revistă, jucaţi în telenovele, aveţi spectacole în toată țara, predaţi la o școală de actorie, lucraţi și la opera comică. Aţi fost mereu la fel de ocupată?

Mama mea mi-a spus aşa - „Stela dragă, cred că te-am făcut în căruţă!" Am o meserie în care se aleargă mult. Suşele româneşti, adică acele spectacole „de probă", făcute cu marii actori ai României - Amza Pellea, Toma Caragiu, Ştefan Bănică, Arşinel, Stela Popescu, Margareta Pîslaru, se făceau peste tot prin ţară, pentru că salariile erau foarte mici. Ca să ne fie bine, trebuia să jucăm şi câte trei spectacole în aceeaşi zi şi mai mereu eram pe drumuri - cu trenul, cu maşina, chiar şi cu căruţa, apropo de vorba maică-mii. Lucram şase zile din şapte, în fiecare zi în afară de luni. Când prindeam câte o zi liberă , credeam că l-am prins pe Dumnezeu de picior. Şi, în loc să mă relaxez, plecam la Cluj, Timişoara, prin tot felul de săli de prin ţară, şi jucam aceste suşe. Şi lumea venea mai des la teatru decât se întâmplă astăzi, când avem trei, cel mult patru spectacole pe săptămână.

De ce s-au schimbat lucrurile?

Viaţa e grea, iar oamenii, preocupaţi de ziua de mâine, au mai puţină disponibilitate de a veni la teatru. Apoi, mai este şi televiziunea, pe care lumea o alege de multe ori în detrimentul culturii, pentru că este cel mai ieftin mijloc de divertisment. Oamenii aproape că au uitat că există acest mod de a-şi înfrumuseţa viaţa, sufletul, mintea. Pe vremuri erau spectacole de calitate, astăzi actorii spun bancuri, divertisment de o calitate îndoielnică. A pătruns un soi de amatorism, cras, în ideea că aşa se face comedia spontană. Nu oricine poate spune lucruri spontan şi lumea să râdă. Poate Florin Piersic să reuşească, restul... Am să vă spun o întâmplare. Pe vremuri, a scris Puiu un text pentru Ştefan Bănică. L-a citit, n-a simţit că i se potriveşte şi i l-a dat lui Toma Caragiu. „Citeşte-l tu, Toma, să vedem cum dă la public!" Şi Toma i-a răspuns - „Nu, ăsta trebuie mai întâi gândit şi abia după spus publicului". Dacă şi Toma Caragiu, care era genial, a spus asta, acum ne trezim că oricine acceptă orice, iar publicul nu râde decât la porcării. Porcăriile stârnesc pe oricine să râdă, dar ele sunt o miză greşită în divertisment. Oamenii râd la porcării pe sistem nervos, e un soi de declanşare nervoasă aşa. Divertismentul a ajuns pe o treaptă foarte joasă, nu se mai scriu texte bune, se pun în scenă tot felul de idioţenii. Eu vorbesc acum despre divertisment. Părerea mea este ca televizor se uită oamenii care n-au ce face, care n-au nicio conduită, nu muncesc, nu au niciun ţel în viaţă. Ei gustă prostiile şi aduc audienţa pentru televiziuni. Cu asta creşte audienţa, cu proştii care se uită la orice prostie! Media trebuie să şi educe, eu aşa consider. Nu e voie să emiţi în eter şi să spui prostii, chestii aşa, aiurea-n tramvai! Nimeni nu se gândeşte că din modelele arătate va ieşi o generaţie stricată! Sunt mulţi oameni care iau televiziunea ca pe o şcoală sau ca pe o biserică din păcate, şi atunci oamenii de media nu au dreptul să-şi bată joc. CNA-ul nu poate face faţă, dacă ar fi să amendeze toate prostiile, nu s-ar mai face nimic.

Foto pe ani

Şi alţi colegi de-ai dvs. au declarat că teatrul de azi s-a schimbat foarte mult ca formă de expresie artistică, că a devenit un soi de „hărţuire a publicului", iar maestrul Marinuş chiar a ales să nu mai meargă deloc la teatru ca spectator.

Cel mai grav este că acum se joacă chestii care ar fi trebuit să se joace înainte, când exista cenzura, dar asta este în detrimentul teatrului cumva, căci multe sunt deja depăşite. Dacă nu s-au putut realiza la timp, de ce trebuie să se mai joace acum? Nu cred în teatru fără spectatori. Regizorul, actorul şi spectatorul trebuie să se întâlnească cumva, iar piesele care nu ajung la inima publicului, pentru că nu sunt înţelese, ar trebui scoase. Înainte au fost spectacole de câte 700-800 de reprezentaţii pentru că oamenii le pricepeau, aveau nevoie de ele...

18 ani în „Preşul", 12 ani în „Peţitoarea" şi 10 ani în „Plicul" sunt piese în care aţi jucat mereu cu aceeaşi înflăcărare. Pare obositor din afară. Cum e de pe scenă, pentru un actor?

Îţi dai seama cât de bune erau dacă lumea venea să le vadă chiar şi de câte patru ori? Piesele astea s-au jucat cu casa închisă ani în şir. Iar pentru actori, fiecare nouă reprezenataţie aduce un plus personajului pe care-l interpretează. După ce îl asimilezi organic aproape, poţi aduce noi şi noi nuanţe personajului. Nuanţe adevărate, de viaţă, care îmbogăţesc spectacolul, îi lungesc viaţa.

Am înţeles că aţi avut mare succes pe Broadway cu musicalul „O noapte furtunoasă", cu show-ul dvs. de comedie şi cu un concert de operă...

A fost senzaţional! S-a rupt sala, s-a aplaudat în picioare trei ore, trei ore în Connecticut, îţi dai seama? Şi în Germania am fost cu musicalul după „Chiriţa în provincie" şi cu acest concert de operă, cu arii de operă deosebite, la un festival, la care plecăm din nou, pentru a doua oară anul acesta. Un super succes! Săsoaicele exclamau continuu „Ioi, ce frumos, ioi, ce frumos!"

Aţi jucat multe personaje de-a lungul timpului şi de fiecare v-aţi ataşat într-un anumit fel. Şi-n teatru, şi-n film. Aveţi vreun personaj a cărei poveste v-ar fi plăcut s-o trăiţi în viaţa reală?

Mie îmi place să fac roluri de compoziţie, nu-mi place să joc femei frumoase. Poate şi pentru că n-am crezut niciodată în frumuseţea mea. Nu mă omor după mine, nu mă iubesc foarte tare. Am preferat-o încă din studenţie pe Chiriţa în locul Andromacăi şi aşa am ales de-a lungul carierei mele, timp de peste 55 de ani. Îmi place viaţa mea, am avut mare noroc, în ciuda greutăţilor cu care s-au confruntat ai mei, a pierderilor, am avut şansa să câştig din ceea ce iubesc cel mai mult. Vreau să fac teatru până în ultima zi a vieţii mele! Îmi place, deci, personajul Stela Popescu!

Pe cine aţi remarcat din generaţia tânără de actori şi din noul val de regizori?

Ducu Darie, Tocilescu, dar ei nu mai sunt tocmai tineri. Victor Ioan Frunză, Alexandru Dabija. Actori buni sunt mulţi, care nu sunt folosiţi, mai ales în televiziune. Probabil că nu acceptă textele, ceea ce li se oferă. E şi moda asta cu ţâţele mari, cu dezbrăcatul. Comedia, textele pentru divertisment sunt slabe. Deşi avem scriitori talentaţi, s-a ajuns într-acolo încât comedia s-a transformat într-un cabaret sexy!

Dacă s-ar scrie o carte sau s-ar face un film inspirat din viaţa dumneavoastră reală, care este perioada sau ce momente ar trebui punctate / aţi recomanda scenaristului?

Teatrul ar fi doar un capitol din viaţa mea. Eu am făcut multe, am călătorit în multe colţuri ale lumii, mi-am construit două case, una dintre ele chiar cu mâna mea, cu creionul pe hârtie pe un caiet de matematică. Eu am fost arhitectul, am proiectat singură casa de la mare. Apoi, am desenat foarte frumos. Dacă n-aş fi făcut teatru, aş fi făcut decoruri de teatru sau costume. Eu n-am intrat în panică după Revoluţie, când majoritatea se temea pentru ce avea să vină. Dacă n-aş mai fi jucat, aş fi avut o mulţime de domenii unde să activez. Mă pot apuca oricând de altceva, cu aceeaşi pasiune cu care am jucat teatru.

Un rol pe care, dacă aţi putea, l-aţi împrumuta în viaţa reală?

Nu l-am jucat, dar mi-ar fi plăcut să fiu o femeie care să le facă pe toate exemplar - şi cariera şi familia şi viaţa social, fără să fie nevoită să facă compromisuri. Superwoman, pe scurt! Dacă ai norocul să faci ceea ce-ţi place, viaţa este mai uşoară, nici nu simţi efortul pe care trebuie să-l depui, nu simţi oboseala. Soţul meu câteodată se enerva, mă întreba cum de nu sunt obosită după o săptămână în care jucam şapte, opt spectacole în Bucureşti şi alte două, trei în provincie. „Ea niciodată nu e obosită, domnule!", exclama el uneori. Dar pasiunea e cea mai mare forţă care poate călăuzi un om. Am călătorit cu trenuri cu gheaţă la ferestre, am jucat în săli unde spectatorii aveau cojoacele pe ei, dar eu n-am urcat pe scenă cu cojocul pe mine! Când vedeam lumea stup acolo, oameni fericiţi, cum dracu' să nu mă încarc, să nu mă bucur?! Am muncit, am îndurat, dar am ştiut întotdeauna pentru ce. Am făcut bani, mi-am ridicat repede casa, m-am bucurat toată viaţa de ea.

Ati fost tentată vreodată să rămâneţi în străinătate?

Nu, niciodată. Nu puteam să-mi las mama aici singură, deşi mama era o femeie extraordinar de puternică. Refugiate amândouă din Basarabia, cu o legătură extreme de puternică, ar fi fost imposibil să ne despărţim! Apoi am călătorit în toată lumea, mai puţin în Asia. Dar vreau să recuperez. La anul vreau să vizitez China, mi-am şi rezervat biletul. Mi-au plăcut multe locuri, Brazilia, Argentina, Africa de Sud... ei, era să mă îndrăgostesc ca o nebună în Africa de Sud! Dar, problema e că n-am astâmpăr. Mai mult de trei săptămâni nu pot sta într-un loc, mi se face dor de casă. Iar acasă stau trei săptămâni şi mă ia dorul de ducă. Dar la mine în ţară sunt iubită, mă simt pe stradă ca acasă, lumea îmi zâmbeşte... e enorm să vezi copilaşi care-ţi zâmbesc, contează enorm pentru suflet. Cu asta te hrăneşti mai mult decât cu banii. Sigur, şi banii contează, aş fi ipocrită să spun că nu avem nevoie de ei, chiar sunt necesari.

Ce vă doriţi acum cu ardoare?

Sănătate, asta îmi doresc înainte de orice altceva!

„N-aş putea spune că am fost o sfântă"

Cum eraţi ca adolescentă?

Mică, grasă şi ciufulită. Zvăpăiată, băieţoi... am încercat toate nebuniile - să patinez, să schiez, să dansez, chiar şi gimnastica, multe am încercat, dar n-am excelat în nimic. Cu poezia şi cu muzica însă m-am înţeles mai uşor. Desenam foarte frumos, am crezut că asta voi face, că asta va fi cariera mea. Dar tot din lene n-am făcut, pictura cere o aplecare mult mai puternică.

Azi aţi poza într-o revistă pentru bărbaţi dacă aţi mai avea 30 de ani?

Nu, nu m-am iubit niciodată prea tare. Pentru asta e nevoie să crezi în tine, să te placi mult. E adevărat că nu toate care apar în revistele pentru bărbaţi sunt frumoase, dar, cu siguranţă, toate se cred frumoase. Nu este cazul meu. Când eram eu tânără, aveam sânii prea mari pentru vremurile acelea, spre exemplu.

Nici faptul ca eraţi curtată de foarte mulţi bărbaţi nu v-a dat încredere?

Nu. Eu am iubit bărbaţii care mi-au plăcut mie, nu pe cei care m-au plăcut. Eu nu concept viaţa fără bărbaţi, mie mi-au plăcut dintotdeauna bărbaţii. Dar am avut întotdeauna măsură.

Şi cum v-a fost în timpul căsniciei?

Eu am avut un bărbat foarte deştept. Între noi nu au existat gelozii, el era un om superior, nu avea temeri stupide, orgolii prosteşti, avea încredere în mine, dar n-aş putea spune că am fost o sfântă. Cu toate acestea, am respectat mereu relaţia. Soţul meu era un om extraordinar, nu aveam cum să-l dezamăgesc, nu aveam puterea să-l mint... era un om cu totul special.

Cum e acum cu bărbaţii? Printre atâţia actori...

Am un chef de viaţă teribil, îmi plac în continuare bărbaţii tineri şi frumoşi. Îi privesc cu plăcere, dar nimic mai mult, vârsta nu mi-o mai permite. Mi-aş dori să mai am 30 de ani, dar... nu se mai poate! Cât priveşte partenerii mei de cuplu de scenă, aceştia nu m-au tentat niciodată.

„Părerea mea e că bărbaţii din ziua de azi încep să se sperie de femei." Aşa să fie?

Eu aşa cred. Sunt mai speriaţi pentru că femeile sunt prea agresive şi se dezbracă prea mult, prea repede, numai ca să-i atragă. Şi partea proastă e că această generalizare nu e deloc corectă. Nu toţi gustă asta, contrar aparenţelor. Unuia îi place o anumită tipologie, altul caută o tipologie total diferită. Păcat că femeile cred că doar aşa pot obţine ceea ce-şi doresc!

Actori pe care-i admiraţi?

Nu-mi plac actorii care se dedublează total. Robert de Niro, Al Pacino... sunt actori imenşi, îi admir, dar îi prefer pe Banderas - e tare frumuşel, dar şi foarte talentat -, Jack Nicholson, în general actorii care au un punct de vedere asupra personajului pe care-l interpretează.

ÎN REPLICĂ

 „Pot să răspund foarte simplu: Stela e Stela. Totdeauna mă feresc de cuvinte mari pentru că este cel mai simplu să spui lucrul ăsta, că e un fenomen sau unicat. S-au spus toate astea despre ea şi mi-e mai uşor să spun doar că Stela e Stela".

Alexandru Arşinel

OBIECTUL ADEVĂRULUI

DVD-ul „Momente de aur", lansat pe piaţă în 2008, cuprinde cele mai bune momente din cariera mea artistică, mare parte dintre acelea de care-mi amintesc mereu cu plăcere şi care au rămas şi în memoria colectivă.

TESTUL ADEVĂRULUI

Arşinel - Colaborăm extraordinar din '78, de 33 de ani. Chiar dacă suntem firi diferite, el mai impulsiv, eu mai non-conflictuală, ne-am completat perfect pe scenă. Amândoi suntem familişti, serioşi, nu ne arde de goage, punctuali şi, cel mai important, ţinem la fel de mult la succesul de pe scenă.

Monica Columbeanu - niciodată nu am criticat-o şi nu am detestat-o. Ce mamă nu-şi doreşte ca fata ei să aibă un bărbat bogat?!

Boc - Eu cred că el este o victimă. Sunt măsuri care trebuiesc luate, oricât ne-ar durea. Iar el le pune în practică şi pierde din popularitate.

Andreea Marin - O iubesc aşa cum o iubesc şi pe Mihaela Rădulescu. Amândouă sunt femei frumoase, talentate, deştepte, harnice, puternice. Contrar a ceea ce se spune, căsnicia ei va dura, pentru că ea ştie să se poarte cu bărbatul pe care-l iubeşte.

Adela Popescu - Îmi place pentru că e un om stăpânit, modest. O fată cu ţinută, care se străduieşte şi este de apreciat.

Nicoleta Luciu - Îmi place tare mult. E frumoasă, a evoluat foarte mult, ea a luat-o de la zero. E serioasă, conştiincioasă la locul de muncă, liniştită, face foarte bine ceea ce face pe platoul de filmare.


Loredana Groza - Fabuloasă. Şi-a făcut un nume, are pretenţii acum, filmează în străinătate. O mare artistă. Ea va rămâne în memoria colectivă.



Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: