#PastiladeMotivaţie INTERVIU Andreea Marin: „Am ajuns în punctul în care să mă gândesc la un gest extrem“ VIDEO

Invitată la „Pastila de motivaţie“, Andreea Marin (43 de ani) a povestit despre două momente cumplite din viaţa sa: pierderea mamei şi depresia care a adus-o în punctul de a se gândi la un gest extrem. Recunoaşte că a trecut printr-o perioadă în care credea că fericirea depinde de un bărbat, dar experienţa i-a arătat că nicio femeie nu trebuie să-şi sacrifice fericirea pentru ca mai târziu să fie nevoită să-şi numere regretele.

Andreea Marin se consideră o femeie de acţiune care iubeşte cu toată inima. Spune că experienţa a învăţat-o că dacă un partener nu este ce trebuie, nicio femeie nu trebuie să-şi sacrifice fericirea pentru ca mai târziu să fie nevoită să-şi numere regretele.

Invitată la a patra ediţie a rubricii „Pastila de motivaţie“, vedeta de televiziune a recunoscut că nu este uşor să te rupi de omul iubit şi că a trecut printr-o perioadă în care credea că fericirea depindea de existenţa unui bărbat. Dar viaţa a învăţat-o că fericirea are o cu totul altă sursă. Ba mai mult, în urma acestei experienţe a dezvoltat şi un program pentru femeile din România pe care l-a numit „Nu există nu se poate“, vorbe pe care le auzea frecvent de la tătăl ei, prin care îşi doreşte să le înveţe importanţa respectului de sine şi a încrederii în propria persoană. 

„Adevărul“: Ce înseamnă pentru tine să preţuieşti viaţa?Andreea Marin: Preţuiesc viaţa pentru că văd atâtea lucruri frumoase în fiecare gest mărunt al fiecărui om care trece pe lângă mine, în fiecare frunză sau boboc, în ochii copilului meu. Iubesc viaţa. Chiar şi când a avut lecţii să-mi dea, le-am învăţat. Puţin câte puţin, una câte una.

Care a fost cea mai importantă lecţie pe care ţi-a predat-o viaţa?

Mama mi-a murit în braţe deşi avea 38 de ani. Nu era deloc bolnavă. Era un om frumos, isteţ, plin de viaţă. Fără a cădea în latura dramatică, adevărul este că lucrurile trec şi că trebuie să le trăim frumos la momentul potrivit. Pur şi simplu.

Ai amintit de experienţa prin care ai trecut atunci când ai pierdut-o pe mama ta. Cum te-a afectat în dezvoltarea ca adult?

În primul rând, m-am maturizat peste noapte. Am fost nevoită să am grijă de sora mea, chiar şi de tata la acea vreme. A trecut la 38 de ani, câţi avea atunci, printr-o experienţă dureroasă şi foarte grea. A rămas tată şi mamă, în acelaşi timp, pentru două fetiţe. Nu a fost uşor. Aşa că maturizarea bruscă a dus la pierderea unei părţi importante din copilăria mea. Acesta a fost primul efect nedorit. Am devenit foarte muncitoare. Pare un lucru bun, la prima vedere, dar am pierdut din distracţiile vârstei. Forţată de împrejurări am ales un alt drum, unul care să mă ducă cât mai rapid spre momentul acela în care să fiu pe picioarele mele, să câştig propriul venit şi să nu mai pun această povară pe umerii tatălui meu. Sunt lucruri care m-au marcat. Nu mai ştiu să fiu altfel decât un om serios. Uneori trebuie să luăm lucrurile mai uşor, dar eu nu prea mai ştiu să fac asta. Vorba fetiţei mele: „Mami, învaţă să te detaşezi!“.

Când ţi-a lipsit cel mai mult mama ta?

În fiecare clipă. Şi azi, pur şi simplu. Pentru că am fost nevoită să devin mai dură, mai puternică. Este şi un avantaj, dar, la un moment dat, vrei să pui capul în poalele mamei tale şi doar să-i simţi palma pe frunte. Aşa cum se întâmpla când eram copil. Când aveam un necaz, mama doar îmi punea palma pe frunte şi toate treceau.

Care este cea mai frumoasă amintire pe care o ai cu părinţii tăi?

Nu le pot clasifica, dar fiecare clipă pe care am petrecut-o alături de ei a fost preţioasă. Cu adevărat preţioasă. Pe tata l-am pierdut de curând. El a fost stâlp pentru mine, stâlpul familiei. El mă motiva, mă critica, mă împingea înainte. În momentul în care el a trecut în nefiinţă, m-am trezit deodată că sunt cel mai vârstnic om din familia mea şi că pe umerii mei pică toate responsabilităţile. Dar mergem mai departe!

Pastila de motivaţie cu Andreea Marin

Dacă am vorbi despre o lecţie de viaţă pe care ai vrea să i-o transmiţi Violetei, fiicei tale, care ar fi aceea?

„Nu există nu se poate!“. Aceasta este vorba pe care tatăl meu mi-a spus-o încă din copilărie. Pare o negaţie. Teoretic, nu ne ghidăm după nergaţii, ci după lucruri pozitive. Practic, această vorbă are o conotaţie atât de puternică încât în fiecare moment de impas al meu, pe ea m-am bazat. Pare că nu există soluţie? Eu ştiu că nu există „nu se poate“ şi trebuie să o găsesc. Am mers mereu mai departe sprijinindu-mă pe vorba tatălui meu şi, la un moment dat, am devenit mamă. Eram cu fetiţa mea într-un parc în plină iarnă, o plimbam cu sania împreună cu frăţiorul ei. Am făcut o tură, am făcut două, păreau ei mici, dar erau grei. Am lăsat de-o parte sania şi le-am zis:  „Piticilor, gata, mami nu mai poate“. Ce mi-a spus fetiţa mea de 2 ani: „Nu există nu se poate!“. Mi s-a părut un lucru mare că un copil care abia învăţase să vorbească a înţeles ce vreau să spun cu adevărat şi mi-a servit vorba exact la momentul potrivit. Mi-am dat seama cât de motivaţională poate fi vorba tatălui meu. Aşa că acum fac o campanie naţională care se numeşte „Nu există nu se poate“. Este dedicată femeilor din România care cred că nu mai pot evolua, nu mai pot fi ce au fost odată sau au alte probleme de acceptare. Dacă tu crezi în tine, trebuie să cauţi informaţia acolo unde trebuie şi oamenii care te pot învăţa ce ai tu nevoie să ştii. Totul este posibil, dar fă eforturi în direcţia bună.

Pentru că ai amintit de campania dedicată femeilor, vreau să te întreb ce le sfătuieşti pe cele care aleg să rămână lângă un om chiar şi atunci când lucrurile nu mai funcţionează, de dragul copiilor. Poate este o situaţie cu care te-ai confruntat şi tu într-o anumită perioadă.

Nu este uşor să te rupi de un om mai ales când trebuie să iei în calcul şi sentimentele copilului tău, dar consider că doi oameni care nu se mai iubesc fac mai mult rău copilului lor. Pentru că el simte, este foarte empatic, sensibil la nuanţele şi senzaţiile pe care le determină părinţii săi şi nu are cum să se dezvolte bine. Desigur, ceea ce am făcut şi ceea ce sfătuiesc pe oricine este să lupte pentru familia sa.  Să încerce să schimbe lucruri, să meargă până acolo unde simte că e o limită ce poate nu e de trecut. Dacă ajungi la acea limită trebuie să ţii cont şi de respectul faţă de tine însuţi. Când există şi un sufleţel, important este ca deciziile să fie luate cu gândul la el. Şi noi asta am făcut.

Ai trecut prin trei divorţuri. Ce ai învăţat din aceste experienţe?

Nu ai avut norocul să fie ce trebuie, mergi mai departe, nu sta să plângi până la 80 de ani. Pentru că altfel vei ajunge să-ţi numeri regretele. Eu sunt genul de om de acţiune care iubeşte cu toată inima, dar care se şi respectă pe sine. Cred că avem nevoie de şansa de a trăi frumos şi liniştit. Şi, până la urmă,  fiecare cu destinul său.

Ce înseamnă pentru tine respectul de sine al unei femei?

În primul rând, să poţi să zâmbeşti. Dacă ajungi într-o situaţie în care depresia te macină şi zâmbetul nu mai este posibil, e clar că nu eşti în locul potrivit. În locul potrivit din viaţa ta sau în locul potrivit ţie fizic, pur şi simplu. Caută locul pe care îl poţi numi al tău, caută partea de suflet care te completează, caută bucuria în viaţă.

Te-ai confruntat cu depresia la un moment dat în viaţa ta. Cum se simte şi cum ai reuşit să treci mai departe?

A fost o perioadă foarte grea. Ba chiar am ajuns în punctul în care să mă gândesc la un gest extrem, eu persoana atât de puternică în ochii celorlalţi. Eram într-o perioadă în care, din afară părea foarte bună, aveam un copil de un an şi ceva, casă, masă şi tot ce aş fi avut nevoie. Teoretic, nu aveam de ce să fiu tristă, dar fiecare om le ştie pe ale lui. A fost foarte greu, am ajuns să nu mai pot controla furtuna din mine, să mă simt foarte rău, deloc motivată să merg mai departe. A fost cumplit.

Ce îţi lipsea atunci?

Eram după o naştere şi am trăit această depresie postnatală. Desigur, erau şi nişte motive personale. În acea perioadă a avut loc şi pierderea Mădălinei Manole. Eu nu realizam că trăiesc o depresie, de obicei depresivul nu ştie şi nu acceptă să i se spună că asta trăieşte. I se pare că e arătat cu degetul şi că este privit ca un nebun. Nimănui nu-i place să i se pună o astfel de etichetă.

Depinde fericirea unei femei de un bărbat sau de o relaţie?

Dacă ea permite să se întâmple lucrul acesta, fireşte că da. Şi eu am trăit o astfel de istorie în care mi se părea că totul depinde de fericirea mea alături de altcineva. Dar nu, nu e aşa. Dacă te întăreşti şi devii puternică, vei înţelege că în primul rând trebuie să fii fericit cu tine însuţi, cu credinţa ta în Dumnezeu, cu ceea ce-ţi oferă viaţa – sunt atâtea bucurii. Până la urmă, există oameni singuri care sunt fericiţi. Sunt situaţii şi situaţii. E foarte uşor să gândeşti simplist. Viaţa este complicată. E frumos în doi sau poate fi un calvar. Depinde de norocul pe care îl ai.

Ai avut vreodată momente în care să nu crezi în tine. Să simţi nevoia de susţinerea cuiva?

Am avut momente în care nu am crezut într-o anumită soluţie. Drumul ales poate nu era bun. Dar în mine cred, în forţa mea de a găsi a doua soluţie în cazul în care prima nu merge.

Care este cel mai mare susţinător al tău?

Eu însămi. Fireşte că am şi oameni dragi în jurul meu care mă iubesc şi mă susţin, dar trebuie să mă bazez pe mine înainte de toate. Există şi un public frumos, clădit în 25 de ani, pe care mă bazez şi care nu m-a lăsat niciodată la greu.

Te-ai gândit să te întorci în televiziune?

Permanent, nu. Mi-am reconturat viaţa.

Dacă ai primi oferta de a prezenta o emisiune, nu ai lua deloc în calcul să revii?

Nu am spus asta. Dar trebuie să am timp şi pentru partea de business pe care am construit-o în ultimii ani şi pe care nu sunt dispusă să o mai las deoparte. Un program de televiziune poarte dura un an sau 10, dar munca ta nu trebuie să pună toate merele într-un coş. Trebuie să ai permanent ceva pe care te bazezi pe termen lung.

Care a fost până acum cea mai frumoasă perioadă din viaţa ta?

Este acum. Este foarte frumoasă. Este momentul echilibrului, în sfârşit.  La 20 de ani căutam, mă căutam pe mine însămi. Nu ştiam exact cine sunt, căutam să-mi  găsesc calea, să demonstrez ceva. Azi ştiu cine sunt, ce pot şi ce vreau. Lucrurile astea sunt atât de preţioase...

Îţi propun să facem un exerciţiu de imaginaţie. Dacă am putea da timpul înapoi, ai schimba anumite alegeri pe care le-ai făcut sau modul în care ai trăit până acum ?

Nu, mi-au fost date lecţiile pe care a trebuit să le învăţ. Aşa că, şi bune şi rele, au mers mână în mână şi împreună am mers mai departe.